Numere și nume care se petrec între ele

1.

– Ce spuneam?

– Ceva despre spectacolul Boxe Boxe de Mourad Merzouki.

– Nu, înainte.

– A, despre masterul meu în literatură. Simt că nu e nimic acolo, e pustiu. Gol Derby County! Să vedem dacă-i Rooney.

– Și ce te neliniștește?

– Da, da, da! Mă prefac că am o meserie. Nu doar că mă prefac, 1 mă prefac, 2 meseria nu există. Deci, îmi vine să rîd cu rîsul lui taică-meu, asta mă macină. Ați înțeles ce vreau să zic?

– Cum rîde tatăl tău?

– Dă un telefon și rîde. Taică-meu zice că matematica cheltuiește doi bani ca să înconjoare literatura. Literatura e matematică de doi bani. Eu știu foarte puțină literatură și foarte puțină matematică, dar vă pot spune că are dreptate taică-meu. O problemă de olimpiadă de clasa a opta face cît două rafturi de autori contemporani. A, nu, n-a fost Rooney. A fost Knight.

– Înseamnă că străduința raftului de scriitori contemporani este să se cațere pe Everestul celui de-al doilea ban. Cu doi bani înconjuri lumea.

– Eu nu am ce să vă spun. V-aș invita să ne uităm într-o culegere de a opta.

– Iartă-mă, de ce la numai 33 de ani Rooney joacă la Derby County în liga a doua? S-a întors la mirosul de țărînă umedă de pe gazoanele sătești ca să nu rămînă un idol obligatoriu pentru toată lumea. Cred că după meci iese cu vicarul și cu poștașul din tribune pe stradă. Bineînțeles că Everestul raftului din bibliotecă e culegerea de mate de a opta.

– Cinci triunghiuri echilaterale de aceeași latură pot fi așezate astfel încît să acopere un triunghi echilateral A (triunghiurile pot să se intersecteze și să iasă în afara triunghiului A). Să se demonstreze că triunghiul A poate fi complet acoperit și cu patru din cele cinci triunghiuri. Întotdeauna am fost înspăimîntat că la ieșirea de la teatru eu nu știu să spun două vorbe despre ce am văzut. Claudia folosește cuvinte fixe de tipul „a fost jos”, „a fost prea jos”, „actorul nu încasează”, „se vede regia”, „joacă de la gît în sus”, dar îmi pot da și eu seama că din cuvintele astea se poate oricînd construi o lucrare de disertație. Și tot e bine dacă nu aud „autoficțional”, „regenerarea memoriei”, „decupaj sociologic” – pierd la jocul ăsta în fața oricărui student de anul I, semestrul I, care știe bine lexiconul.

– Și de ce nu te bucuri că ești idiot?

– Mi-e frică de rîsul lui taică-meu.

– Laur, de-acum uităm. Nu mai ești fiul cuiva.

– V-ar deranja dacă am rezolva și problema cu Boxe Boxe?

– Trebuie să mă pricep să spun ceva?

– Era un titlu. Cînd apare în viață un titlu, devii martor. Mărturisiți.

– Lasă, nu mai știu. Nu-mi ajunge timpul pentru cîte banalități mai am să-ți spun, prietene.

2.

Triumful filozofiei ar fi să reușească să scoată din lumină căile de care se întrebuințează providența ca să-și atingă țelurile finale pe care și le-a propus pentru om și să scrie un plan de conduită care l-ar putea face să se orienteze cumva pe nefericitul biped, perpetuu năucit de toanele acestei ființe care, am zice, îl dirijează despotic, să-i arate felul în care trebuie să se apere de decretele ei și să-l mențină pe drumul care previne capriciile bizare ale acestei fatalități căreia îi dăm douăzeci de diferite nume, fără să fi ajuns să o definim.

Dacă ar fi scris fraza aceasta, de Sade ar fi inaugurat un sistem de gîndire. Nu e filozofia o remodelare a logosului? Cineva cere aici vorbirii să renunțe la cuvintele care desemnează finalitatea. Cuvintele acestea par a fi singurele care, arătîndu-i omului unde trebuie să ajungă, îl și supun unei necontenite agresiuni de capricii și decrete. Înseamnă că omul nu e liber cîtă vreme folosește liber toate cuvintele: tocmai așa îi permite providenței să își joace jocul ei brutal. Dimpotrivă, filozofia, limba însăși se intensifică pe măsură ce își clădesc propriile lor tabuuri, decupează nume, se restrîng și renumesc, se curăță de cuvintele-moloz care indică mereu ori limita, ori scopul.

Însă de Sade nu spune așa ceva, predicatul frazei lui din Les infortunes de la vertu a fost tradus pe dos. El scrie: „Triumful filozofiei ar fi să reușească să pună în lumină căile de care se întrebuințează providența…” Să pună în lumină, deci, nu să scoată din lumină. Și așa e, filozofia trebuie să-l îndrume pe om către țelurile finale ale providenței. E posibil, însă, ca vocația filozofiei să fie și aceea de a-l feri pe om de decretele providențiale despre limită și scop, oricare ar fi chipul limitei și oricare ar fi chipul scopului. Nu trebuie decît să răsturnăm predicatul și ambele propoziții ni se înfățișează ca adevărate.

Dacă se poate tolera această ipoteză, atunci se naște și bănuiala că adevărul unei idei rostite în afara rațiunilor morale imediate se verifică prin adevărul enunțului ei contrar.

3.

Foarte mulți scriitori folosesc cuvîntul „pandemie”, alții folosesc cuvîntul „molimă”. Majoritatea aproape unanimă a înțeles că acum e momentul potrivit de spus cuvîntul „virus”. Firesc și oportun e folosit și cuvîntul „izolare”. Unor poeți le-a fost necesar cuvîntul „izoletă”. Scriitori și artiști. Ei țintesc nodul istoriei. Pe urmă au apărut alte cuvinte: „beneficiarii colonialismului”.

4.

– Dați o definiție conceptului de avangardă.

– Avangardă este un termen vechi de cel puțin șapte sute de ani și este un termen militar. Acțiunea avangardei e cea mai previzibilă, ea piere chiar în momentul care inaugurează războiul.

– Nu mă interesează termenul militar.

– Corelativul avangardei militare este seducția, în sensul donjuanesc. Seducția oricărei întîlniri se naște din coincidența ei cu despărțirea, începutul și sfîrșitul sînt simultane. Ce urmează seducției sînt strategiile de supraviețuire, speranța, diminuarea daunelor, întabulările și rezultatele statistice de la capătul oricărui război.

– Faceți o legătură între avangardă și decadență.

– Satie e decadent, pentru că este un hiperrafinat care alege înapoierea. Și se bucură de consensul general.

– Faceți o legătură între decadență și postmodernism.

– Același consens îl speră și postmodernul.

– Ce înțelegeți prin „kitsch-ul ca «artă eficientă»”? Cum adică?

– Nu știu, nu am citit.

– Matei Călinescu spune că există doi scriitori care sînt postmoderni fără ca ei să fi cunoscut termenul: Borges și Nabokov. Ce părere aveți?

– Dacă nu au cunoscut termenul, să nu însemne și că nu au avut nevoie de el? Te poți îndoi că ar fi postmoderni. Dar, mai ales: în ce măsură fiecare dintre ei este inventator de limbă? Eu cred că Borges este inventator de limbă, deci e modern, iar Nabokov spune așa: „Freud, acel șarlatan medieval”, deci și Nabokov știe să numească, fără să înjosească numind.

– Modernii rezistă în corpul postmodern…?

– Sînt anticorpi.

Sebastian-vlad Popa este lector dr. univ. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, directorul publicaţiei INFINITEZIMAL, scriitor.

Foto: wikimedia commons