"Nu se duce omenirea de rîpă din cauza tineretului"
- interviu cu Liviu PAPADIMA -
Mai are vreo legătură studenţia de azi cu cea de pe vremea cînd vă făceaţi studiile?
Primul răspuns care îmi vine în minte la întrebarea asta e replica unui coleg de la Universitatea din Amsterdam, cam de aceeaşi vîrstă cu mine, care mi-a spus la un moment dat, la o discuţie de seară: „Nu ştiu ce se întîmplă cu studenţii noştri, sînt din an în an mai tineri.“
Am o oarecare distanţă faţă de vremurile studenţiei mele, dar îmi aduc aminte de ele cu mare bucurie. Am organizat, în urmă cu nişte ani, un eveniment la Litere, la care am invitat mai mulţi colegi de generaţie, ştiu sigur că era şi Florin Iaru printre ei, iar studenţii s-au amuzat teribil o oră întreagă, cînd le-am povestit cum era pe vremea noastră studenţia, cum mergeam la muncile patriotice toamna, cum se făceau transferurile de la fără frecvenţă la zi, aşa încît am început 50 în anul I şi am terminat 80 la diplomă.
Diferenţele fundamentale vin, înainte de toate, din sistemul prin care intram în facultate. Şi în momentul de faţă văd că există o mare nostalgie pentru concursurile de admitere, pe care personal n-o împărtăşesc, din multe motive. Evident, acest examen era privit cu încrîncenare la vremea respectivă. De altfel, cred că în toată viaţa mea n-am muncit intelectual mai mult ca atunci cînd eram în clasa a XII-a. Era să clachez nervos din cauza surmenajului. Mă duceam 4-5 ore la şcoală, după care alte 8-9 ore învăţam pentru examenul de admitere. Aveai dreptul să te înscrii la o singură facultate, aşa că jucai totul pe o singură carte. Iar pentru un băiat, perspectiva eşecului nu era dintre cele mai plăcute. Ştiai că te aşteaptă armata lungă, adică cea de un an şi patru luni, sau dacă aveai ghinion să pici pe graniţă, cea de doi ani. Şi nu ştiai dacă o să vii prea întreg de acolo. Dacă intrai la facultate, însă, făceai varianta scurtă de armată, cea de nouă luni, şi era mult mai lejeră.
Problemea cea mare pentru tinerii de azi e că le sînt deschise toate posibilităţile, se pot înscrie la zece facultăţi dacă vor, pot să-şi schimbe traseul dacă nu găsesc ceea ce căutau, pot să facă două-trei în paralel. Asta creează, însă, şi confuzie.
Sînt studenţii de azi mai slab pregătiţi decît cei de dinainte? Lipsa examenului de admitere a făcut mai accesibilă intrarea la facultate?
Studenţii de azi sînt de toate felurile, ca întotdeauna. Şi sînt mult mai mulţi. Examen mai există la o singură specializare de la Litere, la Comunicare şi Relaţii Publice. E o poveste destul de sensibilă asta cu admiterea. Pentru că există acest blazon în faţa opiniei publice, cum că o facultate care face concurs de admitere prin probă scrisă e o facultate serioasă. De aceea, sînt facultăţi care se fac că dau examen. Dar nu cred că asta e soluţia. Noi, la filologie, am renunţat cu greu la examen, din acelaşi motiv, al prestigiului, dar am luat această decizie după ce am făcut o analiză comparativă şi ne-am dat seama, după examen, că dacă ar fi fost doar selecţia pe bază de dosar, ar fi intrat în proporţie de 95% aceiaşi candidaţi.
Există o obsesie a performanţei în discursul despre educaţie. Ce se întîmplă însă, concret, în sistemul de învăţămînt superior?
Cînd eram eu student, eram 50 în an, acum sînt 350. Numai printr-o intervenţie divină s-ar putea spera ca cei 350 să fie la acelaşi nivel ca cei 50 de odinioară. Erau şi atunci, ca şi acum, cei din „top ten“.
Vocaţia didactică ne îndeamnă adesea să ne ocupăm prioritar de cei foarte buni. Ar fi justificat, în condiţiile în care universitatea ar trebui să fie mecanismul de triere a unei superelite. Nu este, însă. Şi atunci cînd ai 350 de studenţi, dar lucrezi de fapt cu 10 şi pe restul 340 îi laşi în plata Domnului, nu cred că e un cîştig.
Pentru mine, lucrul cel mai important în meseria asta complicată şi confuză de educator nu e neapărat punctul terminus, ci parcursul. E adevărat, „performanţa“ e un cuvînt foarte des folosit la noi cînd vine vorba de educaţie pe toate planurile. E o mare stupiditate. Performanţa se defineşte în contexte foarte, foarte competitive. Nu asta e treaba educaţiei, ci să poată să ducă un tînăr dintr-un punct în altul, să ţină cont de unde îl ia şi să încerce să-l ducă mai departe. Dacă cerem ca din fiecare elev sau student să iasă un nobelist, ne umplem de frustrări inutile.
Dacă ar fi să-i descrieţi pe studenţii de azi, ce-aţi spune?
Dincolo de chestiunea asta a nivelului, de care toată lumea se plînge – că a scăzut, şi e o realitate produsă de mulţi alţi factori, şi nu numai la noi, ci şi în alte părţi –, pentru mine, îngrijorător e altceva. E clar, avem un tineret mult mai hedonist decît era altădată. În plus, pe vremea în care m-am format eu, aproape toată miza se punea pe educaţia formală, pe ce învăţai la şcoală. Acum, tinerii învaţă din o mie de alte locuri şi sînt supuşi unui bombardament de stimuli educaţionali. Noi aveam şcoala şi strada, atît.
Nu cred că se duce omenirea de rîpă din cauza tineretului de azi.
Ce mă îngrijorează cu adevărat e nivelul foarte scăzut al motivaţiei pe care îl au tinerii vremurilor actuale. Există mari vulnerabilităţi în capacităţile lor de a face alegeri, de a-şi gestiona propriile dorinţe. Din punctul ăsta de vedere, mi s-ar părea mult mai benefic să aibă o poziţie contestatară, chiar şi virulentă, reactivă. Un tineret supărat mi se pare preferabil unuia apatic.
La un moment dat, a apărut şi în Universitate o mică explozie de rebeliune Occupy. Administraţia a intrat într-o oarecare panică. Eu m-am dus, am stat de vorbă cu ei, i-am întrebat care e mesajul lor, le-am spus că e foarte frumos că au supărări legate de ce se întîmplă în învăţămîntul superior, am şi eu un milion etc. I-am întrebat şi dacă au nişte doleanţe concrete. Prima doleanţă pe care mi-au spus-o, pentru mine stupefiantă, a fost reintroducerea examenului scris la admitere. Evident, i-am întrebat ce relevanţă ar putea avea pentru ei această măsură şi de ce ar vrea să impună un punct de vedere pentru cei care vin după ei. Răspunsul lor a fost că s-a umplut Universitatea de neaveniţi...
Distincţia stat / privat în cazul universităţilor s-a cronicizat în ultimii ani?
Eu cred că noi, în România, amestecăm lucrurile. După mine, distincţia stat/privat, care pare a trece drept fundamentală, e una cu relevanţă minoră. Serviciile educaţionale pot fi comparate cu cele din sănătate. Chiar nu mă interesează dacă spitalul la care mă duc să mă operez are un patron sau dacă e bugetar, vreau să ştiu că chirurgii pe mîna cărora mă dau or să mă opereze bine. Aşa că distincţia majoră ar trebui să fie una singură: universităţi bune, universităţi proaste. Dar pentru ca o astfel de diferenţiere să se poată impune, ar trebui să existe o piaţă concurenţială corectă. Ceea ce nu e cazul în România. Universităţile private au presat în permanenţă să aibă legislaţie proprie şi facilităţi. Din păcate, au reuşit foarte puţine să profite de aceste facilităţi în termeni de calitate. S-au orientat, de regulă, către politici de dumping şi laissez-faire: diplome ieftine, cu efort minim. Mi se pare un lucru relevant că nu s-a îndreptat nimeni din mediul privat, deşi au fost unele tentative, spre a fonda o universitate de excelenţă. Ceea ce înseamnă studenţi puţini, taxe mari. Selecţie mare, competiţie dură, plăţi bune şi exigenţă ridicată pentru personalul didactic.
Ce fac studenţii de la Litere după ce termină facultatea?
Ce se întîmplă cu ei nu ştim foarte bine, nu avem o evidenţă a parcursului lor ulterior. Dar se pot vedea lucruri care sînt interesante şi relevante. De pildă, în ceea ce priveşte opţiunea de după licenţă, asta e mai uşor măsurabilă. O mare parte dintre absolvenţi merg, totuşi, la un masterat. Alegerea traseului pentru continuarea parcursului educaţional e elocventă. De pildă, un număr nu tocmai neglijabil de absolvenţi de filologie se îndreaptă către masterate sensibil diferite: merg la ASE, la SNSPA, lucruri de tipul ăsta. „Face sens“, au învăţat să scrie şi să citească, învaţă şi să socotească, e OK. Dar, lăsînd gluma la o parte, nu mi se pare o evoluţie nefirească. Pentru mulţi dintre colegii mei, pare ceva scandalos. Cred că e pur şi simplu o adaptare. Cîţi să se specializeze în filologie? După mine, masteratul ar trebui să deschidă o cale spre viitor. Or, dacă mergi spre specializarea filologie, în mod logic, ar trebui să urmezi apoi un doctorat în aceeaşi zonă, să te profilezi pe cercetare sau pe învăţămînt superior. Şansele de a ajunge să şi profesezi apoi în domeniul de expertiză sînt – nu e un secret pentru nimeni – limitate. Ceea ce se întîmplă e, în fond, un soi de aşezare „naturală“ a nevoii de mai multă flexibilitate curriculară – aşa cum o asigură, de exemplu, peste Ocean, sistemul cu „major“ şi „minor“.
Liviu Papadima este prorector al Universităţii Bucureşti.
a consemnat Ana Maria SANDU