Nu s-ar asocia nici cînd e vorba de buzunar <p>- <i>interviu cu Mihai MEREUŢĂ</i> -

Vedeţi şi dvs. că în orice bloc intraţi din aşa-numitele cartiere muncitoreşti, fostele aşa-zise "cartiere dormitor" şi în care locuiesc şi eu cu brio, întîlneşti apartamente cu valori de, să zicem, 150 de mii de euro, în Bucureşti, la care s-au pus uşi metalice sau termopane, dar în holuri nu există nici investiţiile şi nici luxul din interiorul apartamentelor. E foarte greu (şi asta e o problemă generală) să convingi oamenii să contribuie la costurile comune pentru întreţinerea clădirii. De ce credeţi că e aşa greu? Pentru că după 50 de ani de comunism în care marea majoritate a locatarilor acestor blocuri nu au fost proprietari, ci doar chiriaşi la stat, şi-au pierdut mentalitatea de proprietari şi se comportă în multe cazuri ca atunci cînd erau chiriaşi, aşteptînd să vină cineva, statul sau Primăria să le repare acoperişul, casa scărilor sau conductele de apă. Ei se gîndesc că au cumpărat doar apartamentul, dar uită adesea că au cumpărat şi o cotă indiviză din părţile comune. Dacă şi juridic s-ar fi pus accentul mai mult pe acest lucru, poate că oamenii s-ar fi comportat altfel. Lipsa asta de asociere e foarte bună pentru furnizorii de servicii, în general. Vă dau un exemplu, la cartierele de case noi, din care unele au fost construite într-o mare bătaie de joc, fără respectarea unor norme elementare de construcţie, fără refacerea canalizării în zonă sau chiar fără canalizare şi fără apă curentă, ne-a fost de multe ori foarte greu să-i convingem pe proprietari să se asocieze ca să aibă mai multă putere pentru a se judeca cu firmele constructoare care nu respectaseră contractele. Şi acelaşi fenomen se petrecea fie că erau la bloc, fie că erau la case. Oamenii nu se asociază pentru că nu există cultura asta. În vestul Europei, de exemplu, există ceea ce se numeşte Ziua Vecinătăţii. E chiar ceva important, e sărbătorită prin toată Europa şi prin ea se încurajează dezvoltarea în vecinătăţi a unor de acţiuni în comun. La noi s-ar zice: "Hai măi, nu mai veniţi cu lucruri de-astea comuniste!". Dar nu e vorba aici de comunism sau de capitalism, ci de a evita să se ajungă la divizarea şi atomizarea societăţii. La noi, vecinii de pe un palier de bloc nici nu se cunosc între ei de multe ori. Iar în timp lucrurile se agravează. Culmea e că un asemenea civism e întîlnit la generaţiile mai în vîrstă, deşi o implicare voluntară ar trebui să fie mai mult apanajul tinerilor. De ce credeţi că pensionarii sînt mai activi în chestiunile privind vecinătăţile? M-am gîndit că ar fi o justificare. Pensionarii au un venit, chiar dacă mic, şi nu au stresul cîştigării banilor de zi cu zi. Dar să ştiţi că ei au reacţionat mai bine atunci cînd am apelat la capacitatea lor profesională. Că fuseseră economişti, avocaţi, ingineri, termotehnişti sau arhitecţi, se implicau mai uşor în domeniul lor. La Ligă avem circa 75 de voluntari pe care am reuşit să-i implicăm în acţiunile noastre, pe fiecare în domeniul său, atunci cînd s-a găsit ceva de făcut. S-au dovedit utili în a oferi consultanţă altora. Dar hai să ne gîndim la o asociaţie de locatari cu 340 de apartamente, adică peste o mie de oameni. Putem fi siguri că acolo se găsesc şi avocaţi, şi ingineri, şi medici, şi profesori, şi poliţişti. Reprezentanţii unor asemenea asociaţii vin la noi la Ligă să le oferim consultaţii pentru că au probleme, pierd procese în instanţă, au conflicte cu furnizorii. Vă daţi seama, dacă ei s-ar cunoaşte mai bine între ei, ar fi într-o mai bună comuniune şi ar apela la propriii membri, ar deveni o adevărată forţă. N-ar mai avea nevoie de consultanţa noastră. Eu încerc să promovez ideea asta. Pînă să vină cineva din afară să-i ajute, de la Primărie sau de la cine ştie ce minister, este important ca ei să se ajute singuri. E vorba pur şi simplu de indiferenţă sau de lipsă de încredere între ei? E şi o chestiune de educaţie. Cred că trebuie să înţeleagă întîi că nu e nici o ruşine să faci ceva voluntar. Iar tinerii au altă pregătire de viaţă, alte resurse informaţionale şi vor o organizare la un alt nivel. Iar dacă noi nu sîntem în stare să le oferim un astfel de cadru măcar, nu reuşim să-i atragem. Pe de altă parte, eu dau aici consultanţă pe gratis şi m-am aşteptat ca din cei mulţi care vin şi primesc această consultanţă să fie şi cîţiva dispuşi să facă ceva, să organizeze ceva în asociaţia lor de locatari, să aloce un minim timp unor chestiuni voluntare. Dar am fost destul de dezamăgit. Oamenii nu se asociază, deşi acum pînă şi legea îi încurajează să facă asta. De exemplu, dacă o asociaţie ajunge la un anumit număr de oameni, aceştia pot cumpăra energie mai ieftin. Deci e o chestiune foarte convenabilă şi cu toate astea nici cînd e vorba de buzunar nu se fac asemenea asocieri. Ce ar fi de făcut? Din întîlnirile pe care le-am avut cu parteneri din Vest, am observat că acolo se consumă foarte multă energie pentru ca fiecare comunitate să aibă o identitate. Eu, ca bucureştean, sînt dezamăgit de faptul că bucureştenii se identifică poate cel mai puţin cu oraşul lor, în ideea de apartenenţă. În istoria recentă, noi nici măcar primari născuţi în Bucureşti n-am prea avut. Am în schimb exemple din alte părţi, de pildă Negreşti Oaş, care este o filială a noastră incredibilă. Şi ei au multe greutăţi, dar le abordează cu mult optimism şi într-un mod extrem de pozitiv. E un grup de doamne foarte puternice acolo, pe care le văd de ani de zile rezolvînd cu zîmbetul pe buze probleme foarte grele. Nu dezarmează niciodată. Aş vrea să văd acelaşi lucru şi în metropole. Mihai Mereuţă este preşedintele Ligii Asociaţiilor de Proprietari Habitat. interviuri realizate de Andrei MANOLESCU