Nu. Nu așa-s toți copiii. Trust me
La un moment dat din viață, i-am zis lui fiu-meu că-l iubesc și că îmi face viața mai interesantă. „Cît de frumoasă?”, m-a întrebat. „Am zis interesantă, Alex. In-te-re-san-tă!” Cînd ai un copil cu probleme, n-ai o relație cu el: ai mai multe, în funcție de dispoziția în care e la un anumit moment al zilei, săptămînii sau al lunii. Long story short, Alex are ADHD. Exact, tulburarea aia care nu există. Așa s-a născut, așa e de cînd îl știu.
De ani de zile, oameni care nu l-au întîlnit în viața lor dau ochii peste cap cînd le povestesc despre problemele pe care le naște hiperactivitatea lui, despre imposibilitatea de a se concentra chiar și asupra celor mai simple sarcini sau despre schimbările bruște de dispoziție care sfîrșesc în tantrumuri greu de controlat ori de descris. Nu o dată am fost nevoit să explic Poliției că Alex e copilul meu, care se manifestă altfel decît alți copii în condiții de stres: urlă, se zbate să scape din mîna mea nu pentru că l-am răpit sau l-am bruscat, ci pentru că se manifesta altfel decît ceilalți copii cînd se simte suprastimulat de lucruri care unora li s-ar părea banale. De ani de zile, oameni care n-au petrecut mai mult de cîteva minute cu el îmi spun că e un copilaș adorabil și să las prostiile, că ADHD-ul e o invenție: pe de-o parte, a părinților prea leneși ca să se ocupe de propriii copii și, pe de altă parte, a medicilor și companiilor farmaceutice dornice să-și vîndă produsele chiar cu riscul de a inventa noi tulburări. Sentințele astea sînt însoțite de obicei de sfaturi. Diverși binevoitori ne-au sfătuit, de pildă, să-i dăm ceai de mușețel sau de sunătoare, pentru că sigur plantele îl vor calma. Am fost sfătuit să-l dau la un sport, pentru că astfel își va consuma energia, iar problemele lui și ale noastre vor dispărea ca prin farmec. Nu vreți să știți ce le-am răspuns respectivilor binevoitori. Și cum.
Mi s-a mai spus să nu-mi fac griji, că așa-s toți copiii. Nu. Nu așa-s toți copiii. Trust me. Ca scriitor de cărți pentru copii întîlnesc în fiecare an mii de copii în turneele pe care le fac prin școlile din țară. Cei mai mulți copii pot rămîne în bancă timp de 50 de minute cît durează o oră de curs. Unii mai plictisiți, alții mai interesați, alții agitați, dar la locurile lor. Al meu nu poate. Cei mai mulți copii nu au rant-uri incontrolabile în care repetă același lucru pînă la epuizare sau pînă își face efectul medicamentul de dimineață. Cei mai mulți dintre copii nu merg la terapie de la vîrsta de trei ani și nu iau medicamente fără de care n-ar putea funcționa. Iar cei mai mulți copii sînt aduși la școală și stau acolo singuri, nu însoțiți de un adult care să-i urmeze ca o umbră peste tot (apropo, shadow e chiar termenul care desemnează în engleză persoanele care însoțesc în clasă elevii care din diferite motive nu pot sta acolo singuri). Vorbesc iarăși din experiența proprie, pentru că am făcut și lucrul acesta: timp de cîteva luni, l-am însoțit pe Alex la școală. Adevărul e că-i cel puțin interesant să petreci patru ore pe zi așezat în bancă în mijlocul unui grup de 25 de copii de 6-7 ani ca adult care are și un job de făcut, pentru că nu-ți permiți să angajezi un shadow. Dar despre asta, altă dată.
Ce m-a surprins din discuțiile cu profesorii sau cu consilierii psihologici a fost faptul că mulți părinți refuză să accepte că copilul lor are ADHD și, în consecință, refuză să ia orice măsură care ar ajuta la ameliorarea tulburării. Pentru că cu cît se intervine mai repede, cu atît mai mari sînt șansele de ameliorare a simptomelor sau de reintegrare. Iar asta mă aduce la o altă remarcă pe care o aud frecvent, cum că pe vremea noastră nu existau copii cu ADHD. Pot să vă spun cu mîna pe inimă că existau. Erau COPIII RĂI pe care îi dădeau profesorii afară din clasă, îi puneau la colț sau îi plesneau pur și simplu.
Mi-ar plăcea să vorbesc de soluții, doar că la noi în țară e o adevărată loterie să găsești soluții și resurse, cum ar fi ajutor în școli, terapie, acces la activități recreative, specialiști în gestionarea copiilor cu ADHD și așa mai departe, care să ofere sprijin copilului și întregii familii, fără să te distrugă financiar – sau psihic. E doar o chestiune de noroc, la fel ca majoritatea lucrurilor din România.
Îmi dau seama pe final că poate n-ar fi trebuit să folosesc expresia „copil cu probleme”, ci copil neurodivergent sau ceva de genul. Îmi cer scuze dacă sensibilitatea unora a fost rănită, n-a fost în intenția mea. Dar în viața de zi cu zi semantica își pierde cu timpul din relevanță, lăsînd loc concentrării pe căutarea de soluții, iar uneori pur și simplu pe supraviețuire, pe simplul fapt de a trece de la o zi la cealaltă.
Alex Moldovan este scriitor și traducător.
