Nu mai mîngîiați cercul!

Felix ALEXA
Publicat în Dilema Veche nr. 972 din 24 noiembrie – 30 noiembrie 2022
© C.Hord
© C.Hord

(Fragment din dialogul dintre Felix Alexa și Sever Voinescu, desfășurat în ziua de 3 noiembrie 2022 în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Timișoara)

Sever Voinescu: Felix Alexa, ești un regizor în plină activitate, cu multă experiență deja, în plus ești și profesor, lucrezi prin urmare cu talente, așa că pari persoana potrivită ca să îndrept spre tine o întrebare pe care, de curînd, mi-a adresat-o un tînăr: munca poate ține loc de talent?  

Felix Alexa: În teatru, cel puțin, lipsa talentului nu poate fi suplinită total prin muncă. Parţial, poate. Însă drumul pe care merge cineva care crede că muncind poate atinge performanța pe care altcineva o atinge prin talent e dramatic. Există şi varianta în care talentul există, dar se risipește. Cred că drama unui talent risipit e mai mare decît drama unui om care munceşte fără a avea talent. Einstein spunea la un moment dat: „Eu nu sînt talentat la nimic, dar sînt extrem de curios”. Einstein, care era genial în multe zone, se alinta, desigur, dar vorba aceasta spune un adevăr: curiozitatea este un element necesar al talentului. Din curiozitate, care s-ar traduce la un moment dat şi prin pasiune, poţi să ajungi performant într-un anumit domeniu. Un mare om de teatru, un regizor genial care ne-a părăsit anul acesta la 96 de ani, şi cu care eu am avut şansa enormă să lucrez, Peter Brook, ne spunea că atunci cînd îţi pierzi curiozitatea ești mort. Curiozitatea în sensul naivităţii, copilăriei şi al felului ingenuu cu care priveşti un anumit lucru. Talentul se bătătoreşte în timp, dar curiozitatea îl poate ține proaspăt și productiv. Talentul trebuie educat, desigur. Acesta este rostul școlilor. Însă școala nu-ți poate da talent. Ți-l poate descoperi și cultiva. Cred că un profesor bun e cel care vede o sămînţă de talent care poate fi dezvoltată. Cred că un profesor bun e acela care știe să aibă grijă de un talent nativ.

S. V.: Dar poţi să-l şi strici…

F. A.: Poţi să-l strici dacă insişti ca acea sămînţă să crească cum vrei tu. Şi asta cred că e valabil pentru orice domeniu, pentru orice profesor. Să vezi sămînţa şi să îţi imaginezi cum va fi planta, să îi ocrotești creșterea, dînd plantei ceea ce are ea nevoie ca să crească – asta trebuie să facă un profesor. În acelaşi timp, avem exemple de mari actori care n-au făcut şcoală. Mă gîndesc la Ştefan Mihăilescu-Brăila, la Ilarion Ciobanu, la Coca Bloos. La fel, sînt cazuri de regizori care au devenit foarte buni, foarte cunoscuţi prin talent şi prin propria educaţie. Școala este necesară de cele mai multe ori, dar nu e obligatorie în meseriile care cer întîi de toate talent. Trebuie, de asemenea, să facem distincţia foarte clară între genurile de profesie artistică. Adică, dacă eşti scriitor sau pictor, poţi să te trezeşti noaptea şi să scrii sau să pictezi de unul singur. Teatrul este o meserie în care depindem unii de alţii. Teatrul e o meserie pe care nu o poţi face de unul singur, la tine acasă. Teatrul se face în echipă, mereu împreună cu alții. De aceea, talentul într-o meserie ca a mea e mai aparte și include capacitatea de a strînge o echipă, dar și talentul de a mobiliza energia echipei.

S. V.: Ca să înveţi să fii mai bun în meseria ta, în teatru, ce trebuie să dezveţi? Ce trebuie să uiţi?

F. A.: Trebuie să nu crezi că eşti cel mai bun. Dacă ajungi să crezi că ești cel mai bun, te plafonezi imediat. În acelaşi timp, în meseriile artistice cred că încrederea în tine însuţi contează chiar şi atunci cînd ai un eşec. Adică nu poţi să te exprimi cu adevărat decît dacă arăți lumii ceva din fragilitatea ta interioară. Cu cît arăți mai mult din fragilitatea și sensibilitatea ta, cu atît rolul iese mai bine, în cazul actorului, sau spectacolul iese mai bine, în cazul regizorului. Bineînțeles, dacă ai ce arăta. În orice caz, modul în care arăți din ce în ce mai mult din fragilitatea ta interioară se deprinde prin exercițiu, prin antrenament. E un fel de vivisecție.

S. V.: Adică onestitatea, sinceritatea se antrenează?

F. A.: Da. Este foarte greu să arăți sinceritatea. Mai greu, poate, decît să fii, în forul tău interior, sincer. Eu am fost un om foarte emotiv în liceu şi m-am trezit la facultate studiind pentru o profesie care a început să-mi placă din ce în ce mai mult, dar în care emotivitatea mea exagerată era un handicap. Pe vremea aceea nu se făceau exerciţii pentru asta, dar instinctiv am învățat să-mi folosesc sensibilitatea ca pe un fel de argument, ca pe un fel de instrument și am văzut că funcționa foarte bine. Mai tîrziu, mi-am dat seama că e normal să fie așa, pentru că în teatru tocmai cu asta lucrezi, cu emoții, cu stări, cu lucruri intime și fragile.

S. V.: Spui că, pentru o meserie ca a ta, fragilitatea, vulnerabilitatea se arată ca un argument foarte tare, spre deosebire de alte meserii în care cheia succesului e opusul: nu arăta niciodată că eşti vulnerabil.

F. A.: Cei mai mari actori cu care am lucrat erau oameni de o fragilitate extraordinară. Cînd actorul construieşte un rol se consumă extraordinar tocmai pentru că lucrează cu propria lui sensibilitate, cu propria lui fragilitate. Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare. Aş zice chiar că, uneori, e nevoie de masochism, pentru că zgîndări răni poate închise pe care le faci să sîngereze din nou şi din acea durere creezi ceva. Din oamenii liniştiţi, placizi nu scoţi nimic artistic. 

S. V.: Oamenii de teatru vorbesc adesea despre sinceritate și adevăr ca și cum ar fi termeni sinonimi, chiar interșanjabili. Dar nu e așa...

F. A.: În orice şcoală de teatru se vorbeşte tot timpul despre adevărul studentului care joacă pe scenă. Dar acest adevăr scenic, teatral, adevărul situaţiei în care e pus un actor pe scenă nu se confundă cu adevărul vieţii reale. Mai precis, adevărul scenic e o nuanţă a adevărului vieții concrete. Adică există un adevăr al personajului diferit de adevărul momentului în care omul care joacă un personaj iese de pe scenă şi se duce la cabină. După ce iese din scenă, părăsind adevărul personajului, și în funcţie de intensitatea cu care a jucat pe scenă, actorul se debarasează ca de niște straturi succesive care l-au acoperit. Mai ales dacă drumul e ceva mai lung pînă la cabină, vezi cum se decompensează. Mulţi actori spun că nu se pot duce acasă imediat după spectacol şi că simt nevoia să mai stea, să bea o bere, să fumeze. Multă vreme eu n-am înţeles prea bine de ce, dar după un timp am început să văd că e necesar ca acești oameni să aibă un timp intermediar, între scenă și viață, în care să-și recapete existenţa concretă. 

S. V.: Între aceste straturi despre care vorbești, furi această meserie sau ea te fură pe tine?

F. A.: Îmi place întrebarea asta pentru că ea conţine un adevăr şi un paradox în acelaşi timp. Răspunsul e la fel pentru că se întîmplă în același timp și una, și alta. Este, indiscutabil, o meserie care se „fură”. În cazul meu, faptul că am lucrat cu un mare regizor, un geniu al teatrului modern, ca Peter Brook, la Paris, la vîrsta potrivită, dar și faptul că am lucrat de-a lungul anilor cu actori importanţi pot fi considerate experiențe în care „am furat” ceva de la ei. Nu ştiu exact ce anume, dar e clar că sînt lucruri care au fost preluate instinctiv. În acelaşi timp se poate spune că este o meserie care te fură, cel puțin în două sensuri. În primul rînd, se poate să nu mai știi care e viaţa ta reală. Am auzit oameni ajunşi la o anumită vîrstă care spuneau „Mi-am petrecut toată viaţa în teatru” și e un pic trist. Îmi vine în minte cazul unui actor foarte cunoscut acum, pe care eu l-am debutat și cu care am făcut 14-15 spectacole, Marius Manole. El are 44 de ani acum, a jucat enorm de mult și la un moment dat a fost nevoit să se oprească. Pandemia de COVID a închis teatrele. Marius a declarat public în cîteva interviuri că atunci a avut senzaţia că nu are o viaţă personală. În sensul acesta, meseria asta te poate fura. Te duci la teatru aproape în fiecare zi, joci rol după rol, mergi dintr-un proiect în altul, te scufunzi în lumi diferite și paralele şi, cumva, viaţa trece pe lîngă tine. Dar mai există un fel în care meseria asta te poate fura: prin rutina ei. După un timp, inevitabil apare rutina care te fură tot așa, fără să-ți dai seama aproape. 

S. V.: Mi-a venit în minte o întîmplare povestită de Johnny Depp. Tînăr fiind, dar deja celebru, a jucat într-un film cu Marlon Brando, legendarul actor american care a reinventat pur și simplu arta actorului de film în secolul trecut. Brando l-a întrebat la un moment dat pe Johnny Depp: „Cîte filme faci pe an?”. Johnny Depp i-a spus că vreo patru-cinci. Brando a replicat: „Prea multe!”. Johnny Depp l-a întrebat contrariat de ce sînt prea multe. Şi Brando i-a spus: „N-avem atîtea feţe”. Fiecare rol e o faţă. Nu poţi, omeneşte vorbind, oricît de talentat ai fi, să ai atîtea feţe. Undeva, la un moment dat, exagerezi, mergi prea departe, lași rutina să joace, păcălești sinceritatea aceea şi te pierzi.

F. A.: Mi se pare just ce spui. Și chiar dacă ai avea multe feţe, la un moment dat, jucînd prea multe, nu mai ştii care e faţa ta reală, care este personalitatea ta reală. Apare o confuzie interioară care adesea duce la o criză majoră prin care, într-un fel sau în altul, mai dramatic sau mai puţin violent, trece orice actor. 

S. V.: Foarte recent ai pus în scenă Avarul de Molière, iar acum lucrezi la un spectacol cu Conu Leonida față cu recțiuneade Caragiale. Doi autori despre care ni s-a spus mereu că propun o pedagogie puternică. Te gîndeşti la efectul pedagogic al spectacolelor tale?

F. A.: Ca să fiu sincer, nu mă gîndesc la nici un fel de efect. Şi cred că nu e bine să te gîndeşti la efect. Cînd creezi ceva, cred că e bine să rămîi concentrat pe proiect, pe pașii pe care-i faci, pe construcția propriu-zisă. Cît privește efectul pedagogic al teatrului, aş spune că el există numai în măsura în care emoţia produsă de un spectacol este reală, vie. Discuțiile despre efectul pedagogic al teatrului mie mi se par cam rigide.

S. V.: Te întreabă cineva din public: „Ce facem atunci cînd rămînem fără inspiraţie, cînd ne blocăm şi ne învîrtim în cerc? Cum ieşim din zona asta, cum putem deveni din nou creativi?”.

F. A.: Rupînd cercul. Te opreşti din învîrtitul în cerc, stai puţin, încerci să analizezi şi s-o rupi cu lucrurile care te fac să continui. Ni se întîmplă tuturor în viaţă, în diferite faze de intensitate, să avem senzaţia că ne învîrtim în cerc și nu mai putem ieşi. E o replică genială a lui Eugène Ionesco din Cîntăreaţa cheală: „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”. Nu mai mîngîiaţi cercul! Opriţi-vă şi rupeţi-l!

Felix Alexa este regizor de teatru și profesor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ din București.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.
Agnès Varda (Guadalajara) 18 cropped jpg
Cum tratăm mitocanii
Într-o lume a asertivității, a agresiunii și-a violenței, tandrețea și compasiunea și-au pierdut întrucîtva din valoare.

Adevarul.ro

image
Andreea Antonescu, supărare mare înainte de naștere. Totul are legătură cu fiica sa: „E foarte greu pentru mine“ | adevarul.ro
Deși așteaptă cu nerăbdarea aducerea pe lume a celui de-al doilea copil, Andreea Antonescu are o amărăciune în suflet. Fiica ei a ales să locuiască în SUA, alături de tatăl său, după ce s-a pronuntat divorțul dintre părinții săi.
image
Halep jubilează: Victorie mare în cazul de dopaj. Explicațiile venite pe filiera TAS | adevarul.ro
Simona Halep (31 de ani) poate răsufla ușurată după mult timp.

HIstoria.ro

image
Katiușa, „orga lui Stalin“: O revoluție în materie de artilerie autopropulsată
Adevărata revoluție în materie de artilerie autopropulsată a venit de la ruși: teribilele lansatoare multiple de rachete Katiușa.
image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.