„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
Nici nu mai știu de cîte ori am răs-auzit, în formule sensibil , lamentația „Nu mai avem actorii de-altădată!”. Afirmația, îngreunată de o contraproductivă nostalgie, reapare ciclic în spațiul public, de regulă cînd o personalitate a scenei trece la cele veșnice. Prilej de justificată tristețe, dar și de recapitulări în registru (melo)dramatic ale gamei de păreri de rău privind arta din trecut.
De unde vine, oare, dorul de paradigme estetice revolute? E o tendință naturală a memoriei afective, căci cu ea operăm în sfera teatrului, cosmetizarea involuntară a evenimentelor ce ne-au impresionat. Cărora începem să le adăugăm aure. Luminoase, colorate! Le transformăm în repere, în ancore axiologice ce nu au nevoie de reconfirmări. Arhivarea se asociază cu o formă de captivitate în valori canonice, suite pe un piedestal la nivelul căruia prezentul nici că poate spera, darmite accede. Dar și cu o lipsă de interes față de oferta actualității. Spiritul timpului nostru extrem de recent e la turație accelerată. Nostalgicii nu se adaptează la evoluția trend-urilor, preferă confortul certitudinilor înrădăcinate, validate istoric. Ignorînd că sînt parte a unui context cultural dinamic ale cărui mutații artistice se cer procesate. Nu-și dau seama ce pierd: surpriza de a descoperi noul!
Acum e mai complex să fii actor decît odinioară, cînd breasla era un cerc închis în care pătrundeau anual doar cîțiva absolvenți (10-15 la un moment dat, cînd în România ante-1989 existau numai Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București și Institutul de Teatru de la Tg. Mureș), fiecare repartizat într-un teatru de stat. Competiția profesională era cvasi-exclusă, diversitatea formelor de manifestare creatoare și de organizare, de asemenea, controlul artelor fiind pe agenda cenzurii politice. Care supraveghea ideologic dosarele și activitatea artiștilor, viziona spectacolele înainte de premieră avînd dreptul să ceară scoaterea unor replici și secvențe, ori le interzicea pur și simplu, iar realizatorii primeau interdicția de-a lucra. Am schematizat atentatul comunist la libertatea de exprimare, spre uzul celor cu regrete.
În civilizația spectacolului pe care o trăim, televiziunea/marele ecran și publicitatea atașată deschid ferestre de oportunitate în comoditatea receptării. Cele cîteva zeci-sute de scaune ale sălii de teatru nu fac față concurenței redutabile a „cutiei cu minuni” din propria sufragerie, acest al cincilea perete prin care ni se livrează la domiciliu divertisment de nivel comun. Cel mai adesea, îndoielnic. Infotainment, talk-show-uri, concursuri cu vedete de mucava, „părerisme” și influencer-i, staruri ale unui mediu social dominat de poleială și superficial. De ambalaje strălucitoare în spatele cărora nu se găsește nimic consistent.
Profesiunea de actor s-a metamorfozat odată cu vremurile. Pentru actorul începutului de secol XXI, spunerea unui text, secole la rînd trunchiul fundamental al teatralității, a devenit doar o componentă a meseriei. I se adaugă obligatoriu expresivitatea corporală, capacitatea de-a cînta, eventual și la un instrument. Actoria s-a complicat, chiar dacă actorul a pierdut centralitatea scenică; sînt producții epatante la nivel conceptual și de realizare care-l includ ca o componentă într-o pluralitate de importanță egală. Unele mizanscene îl multiplică prin holograme ori se dispensează de prezența sa fizică și de contribuția artistică prin înlocuire cu inteligența artificială. O „amenințare” vine și dinspre cei ce îndeobște se află în zona rezervată privitorilor. Teatrul oamenilor reali, formulele participative au lărgit aria de cuprindere prin neposesori de diplome de specialitate. Arta celor de la Rimini Protokoll, ca să dau un exemplu, fix asta face de decenii, la superlativ, apropiind arta de realitate pînă la suprapunere. Creațiile lui Helgard Haug, Stefan Kaegi și Daniel Wetzer oferă oportunitatea histrionilor neșcoliți să urce la rampă, să se exprime pe subiecte la care se pricep. Un teatru al experților în locul unui teatru al artiștilor. O variantă inedită și atrăgătoare de extindere a mimesis-ului prin decuparea documentată a unui areal tematic și urcarea lui la rampă. Prin transformarea spectatorului în performer!
Sigur că nu mai e cum a fost. Nici nu sînt de dorit pasul pe loc și istoria în buclă. Schimbarea e esența lumii, deci nu-s motive de panică. Talente sînt și vor fi întotdeauna, emergenții așteaptă să-și crească popularitatea prin expunerea harului, prin dăruire. Să le acordăm încrederea noastră de spectator intrînd în incintele dedicate și acceptînd comunicarea emoțională cu ei. În teatru, te profilezi într-o echipă, dar vîrfurile se disting. Cel mai elocvent e să ofer cîteva nume. Sînt nedreaptă cu sutele de actrițe și actori hipertalentați făcînd o foarte scurtă, prea scurtă enumerare cu scop de exemplificare. Toate sutele acestea de artiști (din teatrele de stat, companiile independente, freelancers) ar merita menționate. Nu e spațiu tipografic.
Katia Pascariu s-a afirmat în spectacole independente, pe mici scene, făcînd roluri mari. La Centrul Replika din București e cofondatoare, parte activă a proiectelor care au impus teatrul educațional în țara noastră. Forța ei interioară, preluarea personajului pînă la detalii și nuanțe, un stil de joc stăpînit, dar cu atît mai magnetic o fac să fie de fiecare dată convingătoare. Să schimbe ceva în tine, în noi. Preferă stabilitatea în proiect, formațiile rodate, mediul teatral alternativ, al experimentării în privința tematicilor și direcțiilor estetice.
Dacă încă n-ați văzut-o pe Ofelia Popii în Faust, atunci e musai să vă duceți la Sibiu, la hala cu același nume a Teatrului Național „Radu Stanca”. E fe-no-me-na-lă! (Accentuarea prin silabisire nu e un truc pentru efect dramatic, e încercarea de-a reda cît mai exact calitatea interpretării ei.) Creează un Mefisto de antologie în producția lui Silviu Purcărete. Versatilă, cu o gamă de expresivitate care presupune vocalitate desăvîrșit controlată, fizicalitate, mimică, poartă complexul personaj și pe noi odată cu el în toate curbele evolutive imaginabile. Cu cei vreo 1,60 m ai săi, o fragilitate și-o ingenuitate autentice, Ofelia e uimitoare în tot ce joacă.
Prima mea amintire cu Lari Georgescu e replica „Vrei o gumă?”. E una dintre întrebările spectacolului de debut (Teatrul Luni de la Green Hours, 2008), L-V: 8-16, în regia Ioanei Păun. Un one man show care-i devoala capacitatea camelonică, interioritatea puternică, neliniștea creatoare. Poate juca orice, poate cînta, e activ, mobil interpretativ, e în trupa de la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, dar numele e frecvent și pe afișele altor companii bucureștene. E de urmărit în spectacolele de teatru coregrafic realizate de Gigi Căciuleanu. În Jungla TEVE demonstrează cum un actor poate topi materia primă clasică a teatrului – cuvîntul – în mișcare, croind secvențe fluide, în tandem cu Alina Petrică.
Radu Dogaru a fost studentul Profu’-lui (cum i-a rămas numele), adică al lui Miklós Bács, la Facultatea de Teatru și Film de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A ajuns la Gala Hop, a făcut figură bună, Teatrul Național „Lucian Blaga” l-a cooptat. Lucrează și cu cei de la Reactor și Opera din oraș, alternînd rampele și stilisticile, în exerciții de meserie stimulative. Energia lui scenică atrage privirile, e charismatic. Are aptitudini acrobatice, se pricepe la lupte scenice, scrimă, tap-dance, cîntă foarte bine la chitară, fluier, percuție și vocal (jazz, rock, pop, musical, operă ca tenor/contratenor). Colaborările cu Ada Milea (cea mai recentă, O scrisoare pierdută în concert după I.L. Caragiale, unde e un Cetățean turmentat) îi subliniază dimensiunea ludică a personalității.
Ca să combat prejudecata că ne lipsesc interpreții premium, vă recomand să pășiți pragul teatrelor cît mai des. O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții! Tot ce trebuie să facem e să mergem să-i vedem pe scenă, să-i aplaudăm (nu în picioare, vă rog, decît în cazuri excepționale) și să revenim. E terapeutic sufletește.
Oltița Cîntec este critic de teatru.
