„Nu existau cizme de mină pentru mărimea mea“. Povestea unei femei geolog
Era un banc pe vremea lui Ceauşescu: „Cum o să înceapă un CV în anul 2000? Răspuns: Încă de mic îmi plăcea orezul“. La bancul acesta mă gîndesc, de fiecare dată cînd mă întreabă cineva de ce m-am făcut geolog. Încă de mică mi-a plăcut să ştiu „în adîncime“ cum funcţionează lucrurile, mecanismele, oamenii, resorturile lor în detaliu. Nu mi s-a părut nici o materie dificilă în şcoală (exceptandu-le pe cele „de toceală“), învăţam de plăcere; nici diferenţe n-am făcut prea mari între „umane“ şi „reale“, pentru mine toate se întrepătrundeau. Mă pasionau temele „de graniţă“, ce deschideau porţi spre alte orizonturi. Aşa că foarte multă vreme nu m-am putut hotărî ce să fac (cel mai bine, de fapt, ştiusem asta la 3 ani, cînd am zis: „Vreau să mă fac mireasă, că miresele-s frumoase“). Cu timpul, însă, s-au conturat două direcţii dominante: medicina şi geologia. Mi-a fost imposibil să aleg între ele.
Ce au medicina şi geologia în comun? Păi, amîndouă au componente „detectivistice“ şi amîndouă au o mare componentă de diagnoză; la fel, amîndouă îţi oferă posibilitatea să lucrezi, dacă vrei, în domenii „de graniţă“. E adevărat, medicina şi „repară“, pe cînd geologia, în multe situaţii, duce în final la distrugere (mineritul la suprafaţă, „goana după aur“, „diamantele însîngerate“ ş.a.m.d.), dar nu e geologul de vină că există oameni lacomi cărora nu le pasă de darurile lăsate pe lume de Dumnezeu. Însă partea aceasta „distructivă“ am conştientizat-o mult mai tîrziu, cam prin ultimii ani în care mi-am practicat meseria. Pentru că, da, un „accident“ a făcut să rămîn cu geologia.
Dacă geologia e o meserie pentru femei? Hm… Păi, orice meserie poate fi „pentru femei“, dacă o faci cu drag. Iar mie mi-a fost chiar dragă! Recunosc că, într-adevăr, nu chiar atît încît să mă dedic ei trup şi suflet, aşa cum au făcut cîțiva colegi ai mei (extrem de puţini) pe care îi admir şi îi respect. A mă dedica trup şi suflet ar fi însemnat să îmi îngustez mult opţiunile şi vederile, or asta, pentru firea mea de Capricorn curios, era ceva inacceptabil.
Cînd am terminat facultatea încă funcţionau „repartiţiile guvernamentale“, eu eram proaspăt căsătorită cu un geofizician, astfel încît iată-mă în Apuseni… la o mină! Atît de secret era acel domeniu, încît nici măcar nu ştiusem că voi fi nimerit la mina de uraniu de la Băiţa! Mina nu era chiar ce credeam eu despre geologie (floricele-micşunele, cursuri de apă, stînci frumoase, poieniţe însorite ş.a.m.d.). De fapt, era (şi este, şi va fi mereu) un mediu dur. Minerii duc o viaţă foarte grea, e drept, nu îi obligă decît cel mult condiţiile sociale şi geografice să-şi aleagă meseria asta. Îmi amintesc cum, după ce ajungeam de la mină în oraş, eram atît de „terminaţi“ de parcă ne-ar fi dat cineva cu leuca în cap! Primul impuls era să mergi la cîrciumă, într-adevăr, după „un deţ“ parcă începea să-ţi mai curgă sîngele în vine… Da, e de înţeles că în zonele miniere se bea foarte mult. Dacă eşti din zonă, îţi mai găsești (în caz că ai putere) de lucru prin grădina din spatele casei (bineînţeles, după ce ai băut totuşi o pălincă); dacă nu, cam ăsta e singurul lucru pe care îl poți face: să te bagi în cîrciumă „cu băieţii“ şi „să vorbești o băutură“.
Dacă am băut şi eu cu minerii? Păi, cam da! Ajută şi la aflarea unor „secrete ale meseriei“, de exemplu cum te-ar fi putut trage pe sfoară la recepţiile lucrărilor. În afară de asta, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, din toamnă pînă primăvară, ajungeai în oraş şi totul era în întuneric şi frig crunt („economia de energie“); singurul loc cu lumină era barul. Cam aşa cu „viaţa minerească“. Nici acum nu-i mai brează, de altfel.
Dacă aş fi putut să fac şi altceva? Da! În caz că aş fi avut pile, aş fi putut să lucrez la vreun birou. Dar ce rost avea să-mi fi tocit coatele cinci ani în facultate ca să fac o treabă pentru care ar fi fost bună o secretară? Ar mai fi existat laboratorul. Aveam un laborator bun în zonă; marele lui cusur era că era înţesat (pe merit sau pe nemerit) cu nevestele, fetele, finele, verişoarele, amantele celor care aveau influenţă prin întreprindere. Şi mai avea un cusur: era ca un stup zumzăitor. Nu mi-am dorit niciodată să lucrez între femei şi să am „acel gen“ de discuţii. Şi oricum, sînt o tipă „dinamică“, mie îmi trebuia muncă de teren, nu stat pe scaun! Dacă totuşi există fete pasionate de chimie şi fizică, geologia de laborator e foarte bună pentru cele mai „la casa lor“, dar la fel de bun poate fi orice alt tip de laborator. În prezent (spre deosebire de atunci), din fericire, există aparatură foarte modernă, conectată direct la calculator, cu soft-uri diverse care să facă prelucrările de date, aşa că ar putea să fie pasionant. În prezent!
Greutăţi speciale din cauză că eram femeie? Ooo… cam da! În meseria asta, cea mai mare greutate e cea legată de confortul elementar – în principal, partea cea mai „dureroasă“: spălatul! Duşul era obligatoriu la ieşirea din mină. Dar se făcea „la comun“, într-o sală de baie mare. N am avut niciodată cum să fac acel duş absolut necesar, a trebuit să mă mulțumesc cu spălatul cu chiu, cu vai, la un robinet. Mda, pînă cînd, exasperată, am început să fac şi eu duş în sala comună… bineînţeles, o grămadă de mineri cam „greşeau separeul“ ca să mai arunce cîte o privire. S-a rezolvat totul, însă, destul de curînd: „economia de energie“ a făcut să nu ni se mai dea apă caldă la duş, aşa că am renunţat şi la partea asta.
Prima problemă, totuşi (cronologic vorbind – rîd şi acum cînd îmi amintesc), a fost alta: nu existau cizme de mină pentru mărimea mea! După multe scărpinări în cap, mi-au găsit niște cizmuliţe de bucătăreasă, albe. Bineînţeles, mare scofală n-am făcut cu ele, pentru că nu rezistau la pietrele ascuţite din abataje. Pînă şi acum sînt atît de „marcată“ de picioarele mele mereu „fierte“ în obiele şi cizme, ore întregi, prin galeriile acelea, încît simt permanent nevoia să le „aerisesc“, merg în sandale pînă în noiembrie, ba chiar – oroare! – dacă e frig merg cu şosete în sandale, numai să-mi ţin picioarele cît mai mult în încălţăminte deschisă. Un avantaj/dezavantaj a existat, totuşi: mă recunoşteau minerii de departe, vedeau întîi cizmuliţele albe, ştiau că vin eu. Era mai greu să mă strecor pe undeva neobservată. Pe de altă parte, pe undeva le trezea şi un sentiment de ocrotire, undeva în mintea multora dintre ei eram asimilată cu jucăria aceea drăguţă, cu cizmulițe albe, mascota lor.
Bineînţeles, în lumea aceea foarte macho, a fi femeie înseamnă, dacă vrei să faci ceva şi nu ești genul „femeia-comisar“, să nu prea fii luată în serios, să fii mereu ţinta unor glume ş.a.m.d. Încă îmi amintesc cum, în primele luni, în fiecare zi cînd ajungeam acasă îmi băgam nasu-n pernă şi o umpleam de lacrimi – pînă am hotărît că „le arăt eu lor“. Cumva, într-un fel sau altul, le-am arătat, ce să zic? Dar asta a însemnat mult efort, multe frustrări şi alte cele… Cel mai rău a fost, după ce am plecat de acolo, să constat că mă „defeminizasem“ oarecum. Adică nu că n-aş mai fi fost femeie, cu toate calităţile și defectele inerente, dar, de exemplu, pînă şi acum, după atîţia ani, mă surprind folosind, uneori, un limbaj cam „mineresc“ cînd mă enervează ceva sau cineva.
Trecînd peste partea de hărţuire sexuală (aproape cu orice ocazie), erau lucruri ce mă afectau permanent. Ca idee: orice greşeală era amplificată, „e femeie, la ce te poţi aştepta?“, orice realizare era minimalizată sau, în cel mai bun caz… iată un exemplu. Vreo doi ani m-am chinuit, cu scremete, memorii ş.a.m.d. să scot la concurs un post ce era „rezervat“ pentru „o pilă“ a cuiva din conducere. A fost concursul, l-am cîştigat. Au urmat contestaţiile, s-a mai dat o dată concursul. L-am cîştigat şi a doua oară. Concluzia? „S-a culcat cu directorul“ (bietul om, era destul de bătrîn ca să-mi fie tată).
Cumva, am cîştigat totuşi încrederea celor de care îmi păsa şi, mai ales, a muncitorilor. Cum? Am fost mereu corectă cu ei şi au existat cîteva situaţii în care am contribuit esenţial la salvarea unor vieți (aici a intervenit vechea înclinație către medicină şi o mare concentrare şi prezenţă de spirit). Astfel, cumva, am devenit „de-a lor“. N-aş zice că am fost un înger şi nici măcar o mare specialistă acolo, dar am fost întotdeauna eu însămi şi am refuzat să fac compromisuri, fie ele şi „sociale“, fie şi doar cu mine. A împărţi meseriile în „pentru femei“ şi „pentru bărbaţi“ e aiurea. Important e să îţi fie drag ceea ce faci. Dacă nu, poţi să ai o meserie oricît de „pentru femei“ ar fi ea, că tot prost o vei face şi tot plină de frustrări şi acră de nu se poate vei ajunge la bătrîneţe. Limita de spaţiu mă împiedică să povestesc mai multe. Dar, ca o concluzie, în anii în care mi-a fost extrem de greu, la un moment dat, m-a întrebat mama mea: „Draga mea, nu-ţi pare totuşi rău ca n-ai făcut Medicina?“. „Ba da!“, i-am răspuns. „Dar, dacă aş fi făcut Medicina, sigur mi-ar fi părut la fel de rău că n-am făcut Geologia.“
Codruţa Mihaela Nedelcu a absolvit Facultatea de Inginerie Geologică şi Geofizică a Universităţii Bucureşti, de unde şi-a luat „repartiţia“ la Exploatarea Minieră Băiţa, în Munţii Apuseni, unde a lucrat opt ani în exploatare şi patru ani în explorare de zăcaminte de metale rare și radioactive. În prezent este director al Asociaţiei ARIN.
