„Nu existau cizme de mină pentru mărimea mea“. Povestea unei femei geolog

Codruța Mihaela NEDELCU
Publicat în Dilema Veche nr. 785 din 7-13 martie 2019
„Nu existau cizme de mină pentru mărimea mea“  Povestea unei femei geolog jpeg

Era un banc pe vremea lui Ceauşescu: „Cum o să înceapă un CV în anul 2000? Răspuns: Încă de mic îmi plăcea orezul“. La bancul acesta mă gîndesc, de fiecare dată cînd mă întreabă cineva de ce m-am făcut geolog. Încă de mică mi-a plăcut să ştiu „în adîncime“ cum funcţionează lucrurile, mecanismele, oamenii, resorturile lor în detaliu. Nu mi s-a părut nici o materie dificilă în şcoală (exceptandu-le pe cele „de toceală“), învăţam de plăcere; nici diferenţe n-am făcut prea mari între „umane“ şi „reale“, pentru mine toate se întrepătrundeau. Mă pasionau temele „de graniţă“, ce deschideau porţi spre alte orizonturi. Aşa că foarte multă vreme nu m-am putut hotărî ce să fac (cel mai bine, de fapt, ştiusem asta la 3 ani, cînd am zis: „Vreau să mă fac mireasă, că miresele-s frumoase“). Cu timpul, însă, s-au conturat două direcţii dominante: medicina şi geologia. Mi-a fost imposibil să aleg între ele.

Ce au medicina şi geologia în comun? Păi, amîndouă au componente „detectivistice“ şi amîndouă au o mare componentă de diagnoză; la fel, amîndouă îţi oferă posibilitatea să lucrezi, dacă vrei, în domenii „de graniţă“. E adevărat, medicina şi „repară“, pe cînd geologia, în multe situaţii, duce în final la distrugere (mineritul la suprafaţă, „goana după aur“, „diamantele însîngerate“ ş.a.m.d.), dar nu e geologul de vină că există oameni lacomi cărora nu le pasă de darurile lăsate pe lume de Dumnezeu. Însă partea aceasta „distructivă“ am conştientizat-o mult mai tîrziu, cam prin ultimii ani în care mi-am practicat meseria. Pentru că, da, un „accident“ a făcut să rămîn cu geologia.

Dacă geologia e o meserie pentru femei? Hm… Păi, orice meserie poate fi „pentru femei“, dacă o faci cu drag. Iar mie mi-a fost chiar dragă! Recunosc că, într-adevăr, nu chiar atît încît să mă dedic ei trup şi suflet, aşa cum au făcut cîțiva colegi ai mei (extrem de puţini) pe care îi admir şi îi respect. A mă dedica trup şi suflet ar fi însemnat să îmi îngustez mult opţiunile şi vederile, or asta, pentru firea mea de Capricorn curios, era ceva inacceptabil.

Cînd am terminat facultatea încă funcţionau „repartiţiile guvernamentale“, eu eram proaspăt căsătorită cu un geofizician, astfel încît iată-mă în Apuseni… la o mină! Atît de secret era acel domeniu, încît nici măcar nu ştiusem că voi fi nimerit la mina de uraniu de la Băiţa! Mina nu era chiar ce credeam eu despre geologie (floricele-micşunele, cursuri de apă, stînci frumoase, poieniţe însorite ş.a.m.d.). De fapt, era (şi este, şi va fi mereu) un mediu dur. Minerii duc o viaţă foarte grea, e drept, nu îi obligă decît cel mult condiţiile sociale şi geografice să-şi aleagă meseria asta. Îmi amintesc cum, după ce ajungeam de la mină în oraş, eram atît de „terminaţi“ de parcă ne-ar fi dat cineva cu leuca în cap! Primul impuls era să mergi la cîrciumă, într-adevăr, după „un deţ“ parcă începea să-ţi mai curgă sîngele în vine… Da, e de înţeles că în zonele miniere se bea foarte mult. Dacă eşti din zonă, îţi mai găsești (în caz că ai putere) de lucru prin grădina din spatele casei (bineînţeles, după ce ai băut totuşi o pălincă); dacă nu, cam ăsta e singurul lucru pe care îl poți face: să te bagi în cîrciumă „cu băieţii“ şi „să vorbești o băutură“.

Dacă am băut şi eu cu minerii? Păi, cam da! Ajută şi la aflarea unor „secrete ale meseriei“, de exemplu cum te-ar fi putut trage pe sfoară la recepţiile lucrărilor. În afară de asta, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, din toamnă pînă primăvară, ajungeai în oraş şi totul era în întuneric şi frig crunt („economia de energie“); singurul loc cu lumină era barul. Cam aşa cu „viaţa minerească“. Nici acum nu-i mai brează, de altfel.

Dacă aş fi putut să fac şi altceva? Da! În caz că aş fi avut pile, aş fi putut să lucrez la vreun birou. Dar ce rost avea să-mi fi tocit coatele cinci ani în facultate ca să fac o treabă pentru care ar fi fost bună o secretară? Ar mai fi existat laboratorul. Aveam un laborator bun în zonă; marele lui cusur era că era înţesat (pe merit sau pe nemerit) cu nevestele, fetele, finele, verişoarele, amantele celor care aveau influenţă prin întreprindere. Şi mai avea un cusur: era ca un stup zumzăitor. Nu mi-am dorit niciodată să lucrez între femei şi să am „acel gen“ de discuţii. Şi oricum, sînt o tipă „dinamică“, mie îmi trebuia muncă de teren, nu stat pe scaun! Dacă totuşi există fete pasionate de chimie şi fizică, geologia de laborator e foarte bună pentru cele mai „la casa lor“, dar la fel de bun poate fi orice alt tip de laborator. În prezent (spre deosebire de atunci), din fericire, există aparatură foarte modernă, conectată direct la calculator, cu soft-uri diverse care să facă prelucrările de date, aşa că ar putea să fie pasionant. În prezent!

Greutăţi speciale din cauză că eram femeie? Ooo… cam da! În meseria asta, cea mai mare greutate e cea legată de confortul elementar – în principal, partea cea mai „dureroasă“: spălatul! Duşul era obligatoriu la ieşirea din mină. Dar se făcea „la comun“, într-o sală de baie mare. N am avut niciodată cum să fac acel duş absolut necesar, a trebuit să mă mulțumesc cu spălatul cu chiu, cu vai, la un robinet. Mda, pînă cînd, exasperată, am început să fac şi eu duş în sala comună… bineînţeles, o grămadă de mineri cam „greşeau separeul“ ca să mai arunce cîte o privire. S-a rezolvat totul, însă, destul de curînd: „economia de energie“ a făcut să nu ni se mai dea apă caldă la duş, aşa că am renunţat şi la partea asta.

Prima problemă, totuşi (cronologic vorbind – rîd şi acum cînd îmi amintesc), a fost alta: nu existau cizme de mină pentru mărimea mea! După multe scărpinări în cap, mi-au găsit niște cizmuliţe de bucătăreasă, albe. Bineînţeles, mare scofală n-am făcut cu ele, pentru că nu rezistau la pietrele ascuţite din abataje. Pînă şi acum sînt atît de „marcată“ de picioarele mele mereu „fierte“ în obiele şi cizme, ore întregi, prin galeriile acelea, încît simt permanent nevoia să le „aerisesc“, merg în sandale pînă în noiembrie, ba chiar – oroare! – dacă e frig merg cu şosete în sandale, numai să-mi ţin picioarele cît mai mult în încălţăminte deschisă. Un avantaj/dezavantaj a existat, totuşi: mă recunoşteau minerii de departe, vedeau întîi cizmuliţele albe, ştiau că vin eu. Era mai greu să mă strecor pe undeva neobservată. Pe de altă parte, pe undeva le trezea şi un sentiment de ocrotire, undeva în mintea multora dintre ei eram asimilată cu jucăria aceea drăguţă, cu cizmulițe albe, mascota lor.

Bineînţeles, în lumea aceea foarte macho, a fi femeie înseamnă, dacă vrei să faci ceva şi nu ești genul „femeia-comisar“, să nu prea fii luată în serios, să fii mereu ţinta unor glume ş.a.m.d. Încă îmi amintesc cum, în primele luni, în fiecare zi cînd ajungeam acasă îmi băgam nasu-n pernă şi o umpleam de lacrimi – pînă am hotărît că „le arăt eu lor“. Cumva, într-un fel sau altul, le-am arătat, ce să zic? Dar asta a însemnat mult efort, multe frustrări şi alte cele… Cel mai rău a fost, după ce am plecat de acolo, să constat că mă „defeminizasem“ oarecum. Adică nu că n-aş mai fi fost femeie, cu toate calităţile și defectele inerente, dar, de exemplu, pînă şi acum, după atîţia ani, mă surprind folosind, uneori, un limbaj cam „mineresc“ cînd mă enervează ceva sau cineva.

Trecînd peste partea de hărţuire sexuală (aproape cu orice ocazie), erau lucruri ce mă afectau permanent. Ca idee: orice greşeală era amplificată, „e femeie, la ce te poţi aştepta?“, orice realizare era minimalizată sau, în cel mai bun caz… iată un exemplu. Vreo doi ani m-am chinuit, cu scremete, memorii ş.a.m.d. să scot la concurs un post ce era „rezervat“ pentru „o pilă“ a cuiva din conducere. A fost concursul, l-am cîştigat. Au urmat contestaţiile, s-a mai dat o dată concursul. L-am cîştigat şi a doua oară. Concluzia? „S-a culcat cu directorul“ (bietul om, era destul de bătrîn ca să-mi fie tată).

Cumva, am cîştigat totuşi încrederea celor de care îmi păsa şi, mai ales, a muncitorilor. Cum? Am fost mereu corectă cu ei şi au existat cîteva situaţii în care am contribuit esenţial la salvarea unor vieți (aici a intervenit vechea înclinație către medicină şi o mare concentrare şi prezenţă de spirit). Astfel, cumva, am devenit „de-a lor“. N-aş zice că am fost un înger şi nici măcar o mare specialistă acolo, dar am fost întotdeauna eu însămi şi am refuzat să fac compromisuri, fie ele şi „sociale“, fie şi doar cu mine. A împărţi meseriile în „pentru femei“ şi „pentru bărbaţi“ e aiurea. Important e să îţi fie drag ceea ce faci. Dacă nu, poţi să ai o meserie oricît de „pentru femei“ ar fi ea, că tot prost o vei face şi tot plină de frustrări şi acră de nu se poate vei ajunge la bătrîneţe. Limita de spaţiu mă împiedică să povestesc mai multe. Dar, ca o concluzie, în anii în care mi-a fost extrem de greu, la un moment dat, m-a întrebat mama mea: „Draga mea, nu-ţi pare totuşi rău ca n-ai făcut Medicina?“. „Ba da!“, i-am răspuns. „Dar, dacă aş fi făcut Medicina, sigur mi-ar fi părut la fel de rău că n-am făcut Geologia.“ 

Codruţa Mihaela Nedelcu a absolvit Facultatea de Inginerie Geologică şi Geofizică a Universităţii Bucureşti, de unde şi-a luat „repartiţia“ la Exploatarea Minieră Băiţa, în Munţii Apuseni, unde a lucrat opt ani în exploatare şi patru ani în explorare de zăcaminte de metale rare și radioactive. În prezent este director al Asociaţiei ARIN.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Uimirea unui german care a vizitat Bucureștiul: „Nu-mi vine să cred cât e de subestimat!”. Ce spune despre micii din Obor VIDEO
Thomas Wiede, un turist german pasionat de călătorii, a petrecut în această primăvară un weekend la București. Iar impresiile sale la superlativ despre capitala României au fost împărtășite și pe canalul său de YouTube, care are peste 11.000 de abonați.
image
De ce vor tot mai mulți români să revină acasă, după mulți ani de Germania. „Aici nici nu am unde să cheltuiesc banii”
O conațională care locuiește în Germania a transmis un mesaj devenit viral pe Tik Tok pentru românii care muncesc în străinătate. Românca îi sfătuiește să ia spontan hotărârea de a reveni în România, dacă în țară se simt cel mai bine, pentru că altfel se vor amăgi singuri la nesfârșit.
image
Rețeta lui Ceaușescu pentru a pune mâna pe putere în România. Cum a reușit un copil sărac să ajungă stăpânul țării
Nicolae Ceaușescu a fost modelul perfect de politruc oportunist. Așa cum arată biografia fostului dictator acesta și-a făcut culoar către putere prin șiretenie, exploatând momentele prielnice, făcându-și loc cu coatele atunci când a fost nevoie.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.