Nu cred în porcul de Crăciun
În preajma Crăciunului ziariştii mă obligă să ies din blînda mea letargie şi să produc mii de semne cu iz de sărbătoare. Rup de ici, cos dincolo, deşir texte vechi banale (ale mele) şi ilustre (ale lor), îmi răscolesc memoria şi aduc la suprafaţă mujici mascaţi din copilăria lui Tolstoi, sîngele porcului ucis, duhuri iniţiatice din povestea lui Dickens, cadouri ofilite etc. Atmosfera Crăciunului se fabrică uşor. În hala de carne din Piaţa Matache măcelarii cu şorţuri însîngerate au scufii roşii de Moş Crăciun şi duc pe umeri jumătăţi de porc, sub crengi de brad şi funii de beteală. Nu dispreţuiesc nicidecum porcul cultural, abject în viaţă şi sfînt după moarte. E fratele nostru geamăn, tăvălit prin noroaie, dar strălucind în lumea de dincolo, unde - spun ţăranii din Bucovina - are părul de aur, iar dacă îl dai de pomană, îţi luminează calea postumă, căci fiecare fir de păr al lui se preface într-o lumînărică. Toţi îmbrăcăm o piele de porc, pe care unii pot s-o lepede definitiv, în vreme ce alţii, mai slabi, rămîn cu natura lor duală. Nu cred în virtuţile crăciuneşti ale porcului. Prezenţa lui masivă în burta Crăciunului e bizară, chiar păgîneşte vorbind. Masca de porc, din cîte ştiu, nu apare niciodată în alaiurile rituale de iarnă. În schimb, cerbul, capra, turca (din slavul turon, care înseamnă taur), boriţa (bouriţa) domină mascaradele, alături de urs. Nici colindele, dacă exceptăm urările copiilor şi aproape neînsemnata Vasilcă, nu acceptă porcul. Bogăţia gospodarului colindat se măsoară în cirezi de vaci, turme de oi, herghelii de cai, care cu grîne şi cu sare, roiuri de albine. Animalul emblematic al Crăciunului, figura Christi, rămîne cerbul, pe care nu-l creşti în curte şi nu-ţi dă nici slănină. Sălbăticiunea nobilă şi sacră se laudă "că el îşi întrece cu coarnele lui, / Fala bradului, / Şi cu fuga lui, zborul şoimului / Şi cu mersul lui, fuga calului". Păşunea se află în locuri neumblate, unde iarba se-mpleteşte singură în şase, iar rîul înalt, de unde se adapă, e şi el necunoscut. Cerbul poartă în coarne un leagăn de mătase în care stă fata nubilă. Nunta ei se va ridica din "sărmana" carne a cerbului vînat de fraţii fetei, cu "şoimei" şi "ogărei". Din oasele victimei se "dulgheresc" casele învelite cu pielea ei şi zugrăvite cu sîngele ei. Să locuieşti în corpul dezmembrat şi recompus al vietăţii vînate şi să mănînci miezul acelui corp, carnea, înseamnă o comuniune perfectă. Îl conţii pe cel care te conţine. Să ne gîndim şi la trupul femeii din care se ridică zidul mănăstirii, la ciobanul care îşi ridică moartea din fluier, din lance şi glugă, prelungiri ale corpului. Vînătorii colindei fac enigmatice poduri de oase şi poduri de carne din corpurile ciutelor sau, în alte împrejurări, îşi pierd înfăţişarea umană şi se prefac pentru totdeauna în cerbi. În sfîrşit, cerbul vînat se arată a fi o "fiară sfîntă": Sfîntul Ioan. Toate aceste minunăţii aparţin unei lumi definitv pierdute. Cerbul este îndepărtat şi livresc, a ieşit din oralitatea rituală. Porcul victorios desfată toate gurile, dar nu va avea niciodată statura legendară a cerbului. Ar fi şi grotesc. Îi cer iertare unui vechi prieten, care a compus o admirabilă mitologie personală dedicată porcului. Oamenii din interiorul colindei nu sînt plugari, fiindcă domeniul este cu precădere eroic, iar lucrarea pămîntului nu este războinică. Am vorbit altădată despre secerătoarea moartă asemenea Persefonei. Bărbaţii lăudaţi sînt oşteni călări, încinşi cu sabie, vînează cu ogari şi şoimi, leagă lei şi taie şerpi gigantici, surpă turnuri cu suliţa şi taie ziduri cu paloşul. Îmbrăcămintea lor poate fi magnifică: un veşmînt lung pînă în pămînt, cu soarele şi luna "scrise" în faţă şi în spate, "luceferei în umerei", cerul cu stele, cîmpul cu florile sau marea la poalele hainei. Este costumul unui cosmocrator. Păstorii îşi pasc turmele în cearcănul lunii. Berbecii împodobiţi cu aur şi argint sfidează tumultul mării. E uluitor să vezi imaginarul, probabil iniţiatic, al unei societăţi categoric agrare. Oşteanul, vînătorul şi păstorul, toţi "juni" ca şi colindătorii, săvîrşesc isprăvi cavalereşti, au o libertate de mişcare şi o nobleţe pe care truditorul plugar nu le-a avut niciodată în propria sa lume. Fata nubilă, cu "cosiţa gălbioară", are "Mijlocel încins cu bete, / Gîtu-i albu de mărgele, / Deşte pline de inele, / Urechiuşi de sub lechiuşi, / Capu-i albu de florinţi, / De florinţi, de bani mărunţi". Gazdele colindei îşi înşiră faptele bune. I-au hrănit pe flămînzi, i-au încălzit pe friguroşi, au pus, spre pomenirea sufletelor, să se sape fîntîni în "locuri seci", au durat poduri pe drumuri rele. Călătorii vii beau din fîntîni şi trec pe punţi, iar călătorul mort sau, mai bine spus, "viu dincolo", îşi stinge setea şi umblă pe punţi înguste spre Rai. Textul colindei nu explică aceasta, dar implicaţia nu putea scăpa nimănui. Gospodarii treziţi de colindători din somnul, probabil, simbolic - starea profană -, trăiesc în curţi somptuoase, zugrăvite şi poleite, sînt "domni" şi "boieri", aşezaţi la mese-ntinse, cu făcliile aprinse. Ospăţul terestru are un omolog celest. Dumnezeu, sfinţii, Moş Crăciun cel bătrîn stau la masă aşezaţi în ordine ierarhică. Pe masa "domnului bun", acoperită cu mătase, vadra de vin şi colacul de grîu îl aşteaptă pe Dumnezeu. Gazda spune: "Ci mi-aştept pe Dumnezeu / Ca să-mi cine el cu mine, / El cu mine, eu cu el, / Cum e legea lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrîn". În patul frumos închegat - imaginea bunei aşezări, a gloriei statice, deopotrivă cu masa -, soţii adorm, potopiţi de flori, scuturate din pometul Raiului. Poetul scria, ştiind sau nu colinda: "Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea-i peste noi". Înfăşat în mătase sau foi de măr, Domnul "mititel" face să înfrunzească pădurile uscate, să înverzească iarba arsă a cîmpurilor, să izvorască văile. Botezul Stăpînului lumii se face în trei pîrîuri: unul de vin, unul de mir, unul de apă "limpejoară". Vinul, grîul şi mirul se nasc, în alte colinde, din trupul lui Christos: "Şi m-au răstignit / Pe cruce de măr dulce / Şi ei că-mi băteau / Prin talpe, prin palme / Tot cuie de fier, / Ţinte de oţel. / Ş-und le ţintuia / Sînge că curgea, / Tot vin se făcea. / Şi ei mă-mbrăca / Cu cămaşă verde, / Verde de urzică, / Rău trupul băşică. / Ş-unde mă-ncingea / Cu brîu de măceşi, / Sudoarea-mi curgea, / Tot mir se făcea. / Da-n cap ce-mi punea?/ Cunună de schini, / Schini şi mărăcini. / Ş-unde-o aşezau,/ Lacrămi ciuruiau, / Se rostogoleau, / Tot grîu se făceau". Răspunsul fluid la suferinţa îndurată pe cruce dulce mîntuieşte măceşul, urzica şi spinul, instrumente umile ale durerii, parte iritantă şi înţepătoare a creaţiei. Măicuţa Sîntă-Mărie umblă "C-o furcă dalbă la brîu, / Caier verde de mătase, / Tot cu-mpletitura-n şase. / P-un fuscior de arginţel / Trage fir de baibafir (aur), / Toarce faşă lui Christos, / C-a născut ş-o să-l boteze". Maica Sfîntă naşte şi ea în chinuri. Coborîtă pe pămînt, ajunge la curtea lui Crăciun şi i se plînge că au ajuns-o "grele munci". Agitaţia împiedică naşterea. Precista blestemă plopul a cărui nestare continuă opreşte mersul naşterii şi binecuvîntează teiul care îşi suspendă foşnetul. Trebuia să fie atunci o linişte deplină. Să-ţi ţii respiraţia. În altă colindă, caii rod neîncetat şi vor fi blestemaţi să nu-şi găsească saţul, oricît ar mînca, în vreme ce boii, care stau din rumegat şi asigură pacea necesară naşterii, sînt binecuvîntaţi. Nu lipseşte din ziua Crăciunului nici sîngele - e drept - nu cel vărsat de Sfînta Fecioară în vremea naşterii, ci al femeii care moşeşte, nevasta lui Crăciun. Legenda spune că gospodarul hain, Crăciun, îi interzice soţiei sale s-o moşească pe Sfînta Maria. Femeia calcă porunca soţului. Crăciun îi taie mîinile care au atins dumnezeiescul, iar Fecioara i le redă, prefăcute în aur. Durerile şi sîngerările naşterii, neliniştea ei apar indirect. Domnul bun şi doamna lui se iubesc din copilărie. Din dragostea lor cresc pomi în curte. Trebuie să înţelegem literal: iubirea rodeşte vegetal. "Crescu măr, crescu şi-un păr, / Şi-un gutui la căpătîi, / Şi-un brad nalt du peste pat, / La picioară izmă-n floare, / La mijloace busuioace, / Şi la braţe, izmă creaţă." Meşterii chemaţi de gazde taie mărul şi părul din care fac biserică. Din gutui fac altarul, din brad - uşi, ferestre şi zăbrele. Dumnezeu trimite "Vreo doi sfinţi, vreo doi părinţi" să tîrnosească biserica, îi ia de mînă pe ctitori şi-i conduce în Rai, unde vor locui şi se vor ospăta pînă la sfîrşitul lumii. Un diacon straniu, "Toader ăla bătrînul", se schivniceşte în munte împreună cu diaconeasa. Soţii evlavioşi ajung în pustietatea înaltă, hotărînd "În Domnul să crează, / Nimic să nu vază, / Nici voinic trecînd, / Nici păsări zburînd./ Să nu mai audă / De frate, de rudă, / Nici popă tocînd, / Nici cocoş cîntînd, / Ci vîntul bătînd/ Şi ape curgînd". Nimic din cele create, nici chiar preotul nu trebuie să tulbure văzul şi auzul îndreptate spre Creator. Singurele auzite sînt vîntul şi apa, cele mai vechi, dinaintea Facerii. Nu "se purta Duhul lui Dumnezeu pe deasupra apelor"? Cele de mai sus şi multe altele nu mai sînt vii. Au părăsit gurile ţăranilor şi casele în care răsunau de sărbători, şi-au ajuns în cărţi şi colecţii. Acum sînt în grija noastră. Avem un singur fel de-a învia lumea pierdută. Prin înţelegerea ei. Nu colindăm, nu putem aduce în case duhul creator al sărbătorii, din dragostea noastră nu răsare măr şi păr, în schimb putem scrie cu speranţa că noile rituri urbane, mediatice, care impun în fiecare an discursuri despre Crăciun - verbale şi vizuale - produc şi ele ceva. Poate că sărbătoarea dispare în sensurile ei tradiţionale, dar rămîne obligaţia strict rituală de a sărbători vorbind despre sărbătoare.
