Noul proiect european

Emanuela IGNĂȚOIU-SORA
Publicat în Dilema Veche nr. 991 din 6 aprilie – 12 aprilie 2023
© wikimedia commons
© wikimedia commons

În toamna lui 2004, o studentă de 23 de ani pleca printr-o bursă Erasmus la Universitatea Jean Moulin din Lyon, Franța. Descoperise dreptul Uniunii Europene și aflase despre părinții fondatori  la facultate, dar încă nu știa mai nimic despre realitatea Uniunii Europene. La cursurile de drept ți se spune că devii cetățean european cînd treci granița și intri într-un spațiu supranațional, unde nu mai ești român, maghiar, francez, ci mult mai mult – ești european: te bucuri de cele patru libertăți fundamentale, dintre care cea mai importantă este cea prin care poți să circuli fără pașaport oriunde în Europa, poți să locuiești fără drept de sejur în orice loc al Uniunii Europene, poți studia la orice universitate și beneficiezi de servicii medicale dacă se întîmplă să ai o urgență medicală.

Dar studenta de 23 de ani învăța despre instituții, agenții, despre aplicarea uniformă a dreptului UE fără să le înțeleagă; pe atunci o interesa să cutreiere Vieux Lyon sau cartierul deluros Croix-Rousse, împreună cu noii ei prieteni, Markus, Émilie, Tamás și Fiamma – tinerii din Germania, Franța, Ungaria și Italia – cu care împărțea bucătăria comună, cu care făcea schimb de muzici, cărți și povești de viață, fără să se gîndească că acele petreceri cosmopolite erau posibile datorită visului comun al unor oameni care aspiraseră la reconciliere, nu la protecționism și izolaționism, care visaseră să înlocuiască ororile războiului cu un proiect de pace și bunăstare.

Și iată că o mînă de studenți chiar trăiau acel vis în 2004, fără să se gîndească la abatele de Saint-Pierre și la al său proiect de Pace eternă, sau la Victor Hugo și la al său înflăcărat discurs despre Statele Unite ale Europei din 1849, sau măcar la Sofia Corradi (supranumită „Mama Erasmus”), cea care, din rolul de consultant științific al rectorilor italieni, promovase ideea unui schimb cultural, social și universitar între studenții din Europa – programul Erasmus. Nu, noi eram ingrați și plini de sine. Din bucătăria noastră părea că pacea va fi eternă, că sloganul UE „Uniți în diversitate” e deja parte din ADN-ul nostru de europeni. Ce ignoram în tinerețea noastră era că noi eram printre puținii care eram conștienți de beneficiile UE (făceam parte din cei nouă milioane de participanți la programul Erasmus), că în doar cîțiva ani va fi o criză financiară mondială sau că, în 2015, criza refugiaților din Siria ne va testa încrederea în proiectul european. Poate nu neapărat încrederea noastră, dar pe a celor care nu participaseră la programul Erasmus, care, deși se bucurau de beneficiile UE, nu le vedeau neapărat direct și nici nu le înțelegeau. Poate de asta mi-a plăcut (pe lîngă berea Guinness și peisajul de coastă) cînd am fost în Irlanda și vedeam la tot pasul panouri care anunțau: „Acest pod a fost construit cu bani europeni”, „Această școală a fost reabilitată cu bani europeni”. 

În teoriile despre formarea identității, teoria privind identitatea socială ocupă un loc important. Dezvoltată de Henri Tajfel și John Turner în anii 1970, teoria sugerează că oamenii au o tendință intrinsecă de a se strînge împreună, de a forma „categorii” (categorizare), construindu-și, astfel, o parte din identitate printr-un proces social, în funcție de apartenența la un grup și prin excluderea celorlalte grupuri (grupuri diferite). Teoria a fost construită (și) în urma unor experimente prin care oamenii împărțiți aleatoriu în grupuri (prin simpla aruncare a monedei) ajungeau să aibă sentimente de apartenență față de grupurile din care făceau parte, pe care le favorizau în detrimentul celorlalte grupuri. Teoria ajută la explicarea modului în care apar prejudecățile, ideea de națiune, dar și a altor fenomene mai simpatice, cum sînt încurajarea echipei de fotbal naționale sau chiar a uneia mici, locale, dar cu care ai crescut.

Marea provocare a Uniunii Europene a fost de la bun început depășirea unei înțelegeri strict naționale a identității. La început, părinții fondatori, și în special Jean Monnet, s-au gîndit că cea mai bună metodă de a depăși ambițiile naționaliste e integrarea economică. Principiul e simplu: cu cît stilul de viață e mai apropiat, cu cît starea de bunăstare e mai asemănătoare, și oamenii sînt mai interconectați, iar statele tot mai interdependente, cu atît mai grea va fi o eventuală desprindere, separare, ruptură. Brexit – cu ale sale consecințe teribile – demonstrează tocmai realitatea acestui principiu. Metoda „pașilor mărunți” a integrării europene continuă și azi, în special prin aducerea la un nivel asemănător a politicilor sociale. Ca să dau un singur exemplu: atît Pilonul European al drepturilor sociale (principiul 14), cît și o recomandare recentă a Comisiei Europene vorbesc despre nevoia garantării unui venit minim care să fie suficient pentru „a-i asigura fiecărei persoane din Uniune o viață demnă”. Dacă ne uităm la țări ca Portugalia sau Spania care au aderat la UE mult mai tîrziu decît cele șase state membre inițiale, după regimuri dictatoriale aspre care le lăsaseră în condiții economice dificile, vedem efectul pozitiv al aderării și faptul că atît nivelul democratic, cît și al bunăstării au crescut în respectivele țări. Chiar și în România, cu toate poticnelile și înapoierile, observăm schimbări notabile față de anii de tranziție, de exemplu. Cu toate acestea, UE rămîne în continuare țapul ispășitor, de care se folosesc politicienii populiști cînd le convine. Potrivit celui mai recent Eurobarometru (nr. 98 – pentru iarna 2022-2023), doar 62% din europeni sînt optimiști cu privire la viitorul UE (în scădere cu 3% față de vara lui 2022), 47% au încredere în UE și 45% au o impresie pozitivă despre UE, dar să nu uităm că, între timp, am trecut printr-o pandemie, că invazia Rusiei în Ucraina a dus, printre altele, la inflație și la creșterea costului vieții. 

Crizele testează întotdeauna construcțiile identitare, dar și oferă prilej pentru reflecție și progres. Din 1951, anul în care a fost înființată prima comunitate europeană (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) și pînă acum au trecut peste 70 de ani. Între timp, au apărut multe alte programe în afară de Erasmus și milioane de oameni s-au mutat dintr-o parte din alta, au depășit granițele naționale, devenind europeni. UE nu mai e doar o structură supranațională, e și o construcție identitară, cu consecințe asupra modului în care ne înțelegem propria identitate, dar și ceea ce înseamnă „viață bună”pentru noi și pentru ceilalți. Dacă un pensionar danez decide să își petreacă anii de pensie în Portugalia și suferă, din păcate, un accident care îl lasă imobilizat la pat, cine îi va plăti pensia de dizabilitate? Danemarca, unde a cotizat toată viața, sau Portugalia, unde trăiește acum? Dacă o companie poloneză construiește o școală în Germania, potrivit căror grile salariale își va plăti angajații (cea din Germania sau cea din Polonia)? Veți spune că prea puțin ne interesează ce face un pensionar danez, mai ales dacă e atît de bogat încît să se bronzeze pe plajele spectaculoase din Algarve, dar ce facem dacă un doctor român se angajează după studii în Franța? Ar trebui ca Franța să îi înapoieze României taxele de școlarizare? Și dacă doctorul român va avea un copil cu o slovenă, iar toți trei locuiesc în Franța, cine ar trebui să plătească alocația copilului? Și ce facem cu badantele românce? Cine se asigură că, după ani de zile în care au văzut de copii și bătrîni în Italia și au trimis milioane de euro înapoi în România, vor avea dreptul la o pensie și viață demnă? Cine se ocupă? România? Italia? Uniunea Europeană? Autori ca Stefan Wolff și Floris De Witte vorbesc despre „identitate post-națională” sau „solidaritate transnațională” ca fiind noile realități europene cărora va trebui să învățăm să le dăm sens. Mai ales că, din cele nouă milioane de studenți Erasmus s-au format cupluri din care s-au născut în jur de un milion de copii, „generația Erasmus” – copii care sînt ai nimănui, tocmai pentru că sînt ai tuturor. În ultima seară, cînd ne făcuserăm deja bagajele și ne pregăteam să ne încheiem sejurul, cîțiva dintre noi ne-am dus în apartamentul unui cuplu care se cunoscuseră în cadrul programului Erasmus: el român, ea finlandeză. În acea seară, fetița lor, care primise un nume roman, Aurelia, ne-a cîntat la pian Oda bucuriei, imnul UE. Ce mod mai potrivit de a încheia o seară într-un oraș care fusese odată la periferia Imperiului Roman, decît într-un mod cosmopolit, supranațional, european? Și ce proiect mai important decît acela de a ne asigura că UE nu va sfîrși ca Imperiul Roman și că destinul Aureliei va fi cu adevărat glorios, așa cum îi sugerează numele?

Emanuela Ignățoiu-Sora este doctor în drept, face cercetare juridică și este lector asociat la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Este fondatoarea podcast-ului CARE. A Podcast on Human Rights.

index jpeg 2 webp
Pantofii lui Van Gogh
Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic.
p 10 jpg
Boema ca o operă
În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem.
p 11 desen de J  J  Grandville jpg
Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris?
image png
În stație la Boema
Pentru Ozun, „stația” boemei trece, așadar, fără să lase urme nici măcar în amintire.
image png
Îndreptar boem
Să reținem amprenta lăsată de acești grozavi pictori asupra istoriei artei, asupra dumneavoastră, asupra mea.
p 13 jpg
Trei roluri ale boemei în cultura română
Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății.
p 14 jpg
Boemul, un desuet?
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet

Adevarul.ro

image
Răzbunarea unui patron disperat că îl abandonează angajații. „Sunt sigur că o să-mi săriți în cap cu treaba asta”
Tot mai mulți antreprenori se plâng nu doar de faptul că își găsesc cu greu angajați, dar și că mulți dintre ei pleacă după doar câteva săptămâni și îi lasă baltă, fără preaviz și fără să suporte niciun fel de consecințe. Un patron crede că a găsit soluția la această problemă
image
Mircea Badea: „De ce să stea Simona Halep în România?! O viață ai, cu toată dragostea pentru țară”
Prezentatorul de la Antena 3 comentează decizia sportivei de se muta la Dubai.
image
Româncă gravidă în nouă luni, înjunghiată în Țara Galilor. Motivul pentru care agresorul, tot român, o urmărea de o lună
Andreea Pintili, o româncă de 29 de ani care locuiește în Țara Galilor, a fost înjunghiată de mai multe ori de un conațional care o urmărea și posta pe TikTok clipuri cu ea și cu copiii săi.

HIstoria.ro

image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.