Noua şi vechea Europă

o convorbire între Timothy Garton Ash şi Wolf Lepenies la 10 ani de la înfiinţarea Colegiului "Noua Europă" Wolf Lepenies: Aş vrea, în primul rînd, să îl felicit pe Andrei Pleşu cu ocazia acestei aniversări, un moment extrem de important şi emoţionant pentru mine. Trebuie să vă spun că, în urmă cu zece ani, nici nu îndrăzneam să ne gîndim la asemenea lucruri. Cei zece ani la care ne referim pot fi descrişi atît ca cei mai frumoşi, cît şi ca cei mai grei ani, dar, oricum ar fi ei, aş vrea să-i spun lui Andrei Pleşu, citînd o frază celebră: "Stimate domn, mi-a făcut o mare plăcere să trăiesc în aceeaşi decadă cu dvs.!" Permiteţi-mi să vă vorbesc în continuare despre zona din care vin, Berlinul de Vest, un loc foarte special pe care mulţi l-au considerat al treilea stat german, o entitate puternică, din punct de vedere politic, şi inedită cultural. Multe din lucrurile pe care le-am realizat de-a lungul timpului au ceva în comun cu acest loc minunat. Zidul Berlinului a fost graniţa dintre Est şi Vest, oamenii fiind convinşi de faptul că aceste două blocuri separate nu aveau să se reîntîlnească niciodată. Pentru a vă da seama de ceea ce a însemnat acest oraş înainte şi imediat după 1989, am să vă povestesc două lucruri. În anul 1981 a fost o iarnă foarte grea, iar trenul care făcea legătura între Paris, Berlin şi Moscova a avut întîrziere. Am văzut în gară o plăcuţă pe care cineva scrisese cu cretă: "Trenul de ieri va pleca mîine" - asta se întîmpla înainte de 1989. Doi ani mai tîrziu, a fost organizată o întrunire în cadrul căreia urma să se discute viitorul Germaniei, mulţi sperînd la o unire a celor două blocuri, de Est şi de Vest. Participanţii, printre care şi directorii unor bănci importante din Germania, specialişti francezi şi englezi, au încercat atunci să stabilească cît va dura pînă cînd Estul Germaniei va ajunge la nivelul Vestului. Unii participanţi, pe care noi i-am numit pesimişti, au spus că vor trece cel puţin patru ani pînă cînd se va întîmpla acest lucru, în timp ce restul grupului a optat pentru un interval de doi ani. Ceea ce vreau să vă spun este că perioada de dinainte de 1989 a fost o perioadă destul de optimistă, în timp ce anii care au urmat au adus cu ei şi o anumită doză de pesimism. Fiecare dintre noi ar trebui să aibă în minte această combinaţie de sentimente, cînd se gîndeşte la ceea ce s-a făcut în ultimul deceniu. Pentru tot ceea ce am făcut în centrul şi estul Europei, nu am avut şi nu ne-am dorit să avem vreo reţetă specială. Am învăţat însă extrem de multe lucruri. Unele dintre cele mai valoroase prelegeri la care am asistat au fost cele susţinute de Andrei Pleşu, unul dintre primii doi laureaţi ai premiului european acordat de şase Institute de Studii Avansate, printre care Institutul Olandez, Princeton sau Stanford. Acest premiu consta într-o sumă de bani care urma să fie investită în instituţii de învăţămînt. Andrei Pleşu a ţinut atunci o cuvîntare, iar noi toţi ne aşteptam să ne mulţumească pentru că i-am acordat acest premiu şi nişte bani, lucru pe care cred că l-a făcut, dar nu-mi mai aduc bine aminte! Ceea ce îmi amintesc însă perfect este faptul că ne-a criticat vehement pentru alegerea numelui "Noua Europă", argumentînd că "nou" era adjectivul preferat al dictatorilor! Atunci ne-am dat seama că atît el, cît şi colegii lui tînjeau, de fapt, după o Europă antică, şi nu după una nouă! Îţi sîntem totuşi recunoscători, Andrei, pentru că ai acceptat denumirea Colegiul "Noua Europă"! În decembrie 1989 urma să sărbătorim o sută de ani de la naşterea omului de ştiinţă Hans Breuder, iar Willy Brandt trebuia să ţină o cuvîntare cu această ocazie. În luna mai am plecat în capitala Germaniei pentru a stabili cu el despre ce avea să vorbească. După ce ne-am întîlnit şi i-am explicat motivul vizitei mele, el a stat puţin pe gînduri, după care mi-a spus că ar trebui, poate, să vorbească despre reacţiile la schimbările istorice neprevăzute, lucru care s-a şi întîmplat. După ce şi-a terminat cuvîntarea, în decembrie 1989, audienţa a avut o reacţie de genul: "Interesant!". Atîta doar că Willy Brandt se gîndise la acest lucru cu cel puţin şase luni înaintea lor! Lecţia pe care am învăţat-o cu toţii este că nu ar trebui să ne încredem nici în schimbare, nici în stabilitate. Nu este o idee foarte confortabilă, dar este, cu siguranţă, una utilă şi necesară. Ar trebui să ne reamintim mereu de ceea ce a spus un politician american, cîţiva ani după 1989, referitor la evenimentele din Europa Centrală şi de Est, şi anume: "Schimbările recente sînt ireversibile, dar prezentul se poate schimba în orice moment"! Timothy Garton Ash: Încep prin a spune că este o onoare să fiu astăzi aici, la aniversarea celor zece ani de la înfiinţarea Colegiului "Noua Europă", o realizare fantastică atît pentru noi toţi, cît şi pentru "familia" Institutelor de Studii Avansate! Nimic nu este mai frumos decît să ai zece ani! Am o prietenă care s-a născut pe 29 februarie şi care, atunci cînd a împlinit 40 de ani, ne-a invitat la o petrecere pentru a sărbători împreună aniversarea frumoasei vîrste de... 10 ani! Colegiul "Noua Europă" îmi aminteşte acum de această prietenă! Zece ani! Ar trebui să vorbesc, aşadar, şi despre zece ani din viaţa mea, dar, pentru că prea sună a film de Woody Allen, nu o voi face! Aş vrea însă să vă vorbesc în continuare despre rolul intelectualului în societate şi, legat de acest aspect, de două frontiere: aceea dintre intelectuali şi politicieni, iar cea de-a doua, frontiera dintre mediul academic şi mass-media, dintre universităţi şi jurnalişti. Personal, am văzut în ce constă legătura dintre intelectuali şi politică, drept pentru care nu pot decît să fiu de acord cu Emmanuel Kant care, într-un celebru eseu în care trata problema libertăţii, spunea că nu ar trebui nici să ne aşteptăm, nici să ne dorim ca regii să fie filozofi şi viceversa. El a argumentat această afirmaţie spunînd că cel care deţine puterea este, în mod inevitabil, un om corupt. În mare parte îi dau dreptate şi cred că ceea ce a spus el este valabil şi în ziua de azi. Rolul intelectualului şi cel al politicianului sînt două lucruri total diferite, iar o legătură între cei doi creează, în mod inevitabil, o tensiune care nu poate duce la nimic bun. Rolul intelectualului este să caute adevărul şi să îl spună lumii cît mai elegant, interesant, subtil şi cinstit posibil. Într-un stat democratic, misiunea politicianului pare a fi aceea de a lucra cu jumătăţi de măsură sau, mai bine spus, cu jumătăţi de adevăr. Guvernul spune o jumătate, opoziţia - cealaltă jumătate. Este doar o formă diferită de a folosi limbajul şi de a aborda diversele probleme. Asta nu înseamnă însă că un politician nu poate fi intelectual, şi invers, lucru care ne-a fost demonstrat chiar de gazda noastră de astăzi. Andrei Pleşu a spus că a fost o mare bucurie să părăsească funcţia politică pe care o deţinea, ceea ce demonstrează că este un intelectual adevărat. Dacă cineva poate simţi bucurie în asemenea momente, acela este un intelectual. Există şi persoane pe care le încearcă alt gen de sentimente: regret, tristeţe, invidie şi o mare dorinţă de a se reîntoarce la "Casa Albă"! Sînt şi intelectuali, şi academicieni din diverse medii care îşi doresc nespus de mult să se întoarcă în viaţa politică! Sincer să fiu, cred că aceasta este o boală, altfel cum şi-ar putea dori cineva să intre într-un mediu care - se ştie - îl va corupe ca intelectual? Trebuie să-ţi fie foarte clar ce vrei să faci şi care este rolul tău, fiindcă e o iluzie să crezi că le poţi face pe amîndouă foarte bine. Le poţi face, dar rezultatele nu sînt satisfăcătoare de ambele părţi. În concluzie, pot spune că legătura dintre intelectuali şi politică este una periculoasă! Cît despre limita dintre mediul academic şi presă, ştiu în mod direct ce înseamnă acest lucru. Sînt profesor la Oxford - un fel de Colegiu "Vechea Europă"! - şi am o rubrică săptămînală în The Guardian. Pot, aşadar, să spun că această graniţă este o zonă tensionată, de conflict, un fel de cîmp minat, în care, la orice pas, te pîndeşte un lunetist! Cel mai greşit lucru pe care îl poate spune un posibil student despre un profesor universitar este că, în ceea ce spune sau face, se simte un uşor stil jurnalistic! În acel moment, candidatul este ca şi respins, ca să nu spun mort! De asemenea, dacă un jurnalist propune unui ziar un articol şi este respins pe motiv că e un pic cam academic, acesta este un motiv clar de conflict, exact ca şi în cazul studentului! Iritat de insistenţele unui jurnalist, Charles de Gaulle i-a spus acestuia: "Jurnalistul ăsta de la Sorbona..., academicianul ăsta de la Le Figaro!". În fine, nu vreau să insist prea mult, ci doar să vă spun că este o limită pe care trebuie să o depăşim. Trebuie să fim conştienţi de faptul că profesorii universitari nu sînt doar nişte simpli profesori, ci fac parte din viaţa publică. La ora actuală, ne confruntăm cu ceea ce eu aş numi criza universităţilor europene. Marea majoritate sînt supraaglomerate, fondurile de finanţare sînt extrem de sărace, iar profesorii sînt din ce în ce mai presaţi de stat să scoată studenţi pe bandă rulantă. Mediul academic a devenit un fel de industrie de producţie în masă! Acelaşi lucru se întîmplă şi în mass-media. Extrem de multe ziare europene trec printr-o perioadă de criză din cauza fluxului mare de informaţii şi a altor surse adiacente de informaţie. De ce ar mai cumpăra, de exemplu, un adolescent, o revistă sau un ziar în format clasic, din moment ce le poate lua oricînd de pe Internet?! Este foarte clar că atît mediul academic, cît şi cel jurnalistic trec printr-o perioadă de criză. Singurul mod în care putem contribui la remedierea acestei situaţii este să ocupăm spaţiul dintre cele două domenii, să depăşim limita despre care vorbeam. Acesta este, în mare parte, şi scopul Institutelor de Studii Avansate. În continuare, aş vrea să vă vorbesc de noua Europă! De fapt, Noua Europă era titlul unei gazete din timpul primului război mondial şi am ales să dăm acest nume Colegiului, în care ne aflăm, pentru că era un nume foarte popular la sfîrşitul secolului XX. Încerc acum să mă gîndesc cum era noua Europă în 1995, anul în care s-a înfiinţat acest Colegiu, şi vă pot spune că, din păcate, era într-o formă dramatică. În 1995, barbarismul european a atins cele mai violente forme prin masacrul comis de sîrbi la Srebenica. Am călătorit mult în fosta Iugoslavie, acolo unde s-a întîmplat genocidul despre care vă vorbesc, şi vă pot spune că Uniunea Europeană a eşuat atunci într-un mod lamentabil - încălcîndu-şi unul din principiile de bază, acela al asigurării protecţiei. Europenii au ucis europeni. Raportorii Uniunii Europene, deveniţi în acel moment un fel de simbol al eşecului, purtau nişte uniforme albe, asemenea jucătorilor englezi de cricket, şi erau numiţi, cu dispreţ, vînzătorii de îngheţată. Acum, după zece ani, cred şi sper că sîntem mult mai mîndri de această nouă Europă. Uniunea Europeană face cu adevărat eforturi pentru a menţine pacea - în Macedonia s-a evitat un conflict de proporţii, în Bosnia şi Kosovo lucrurile s-au mai detensionat, deci pot să spun că este mai bine. În prezent, Uniunea Europeană este un adevărat motor de promovare a democraţiei, a libertăţii şi a respectării drepturilor omului, un instrument eficient de schimbare, pe cale paşnică, a regimurilor. În decembrie anul trecut, am fost extrem de impresionat să văd în piaţa mare din centrul Kievului steagurile ţărilor membre UE aşezate lîngă cel naţional! Ciudat însă - nici o dungă şi nici vorbă de stele! În ciuda sprijinului oferit de Statele Unite ale Americii opoziţiei democratice, faimosul steag cu dungi şi stele nu flutura pe nicăieri în Kiev! Mi s-a părut extrem de straniu! Şi apropo de lucruri stranii, am văzut acum cîteva zile în Heralds Tribune o poză cu membrii Parlamentului European votînd aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană. Din cele cincisprezece persoane din fotografie, două-trei scriau scrisori, două-trei citeau ziarul, două-trei moţăiau ţinînd mîinile ridicate pentru a lua o decizie atît de importantă! Vă daţi seama?! Era un moment istoric pentru cele două ţări, România şi Bulgaria, şi singurul lucru pe care membrii Parlamentului European îl puteau face era... să moţăie - o imagine emblematică pentru acest paradox numit Uniunea Europeană! Revenind acum la steagurile din Kiev, un prieten care locuieşte în acest oraş mi-a povestit cu cît entuziasm au reacţionat oamenii la plasarea lor în Piaţa Centrală. La un moment dat s-a oprit, după care mi-a spus: "Să nu-ţi imaginezi că ele au fost aduse de membrii Parlamentului! Nici vorbă! Au fost aduse de oameni!". Colegul meu, Wolf Lepenies, vorbea de Donald Rumsfeld şi de noua sa Europă. Trebuie să vă spun că nici eu nu sînt de acord cu alăturarea dintre noua noastră Europă şi noua sa Europă. Sînt două lucruri diferite. Noi vrem să ne spunem propria poveste, vrem să ne organizăm propriile dezbateri, ceea ce este cu adevărat o provocare! Vrem să vorbim despre dezvoltarea Europei, despre istoria pe care, din păcate, părem că o uităm mult prea repede. Vrem să spunem de unde venim şi încotro ne îndreptăm, ne dorim să vorbim despre trecut şi despre viitor! Aş vrea să închei gîndindu-mă la acest Colegiu peste următorii zece ani. Sînt foarte curios cum vor arăta noua Europă şi Uniunea Europeană din care - sînt convins - vor face parte şi România, şi Bulgaria. Eu, unul, îmi doresc două lucruri: în primul rînd, să existe o politică europeană pentru toate ţările care nu vor deveni membre ale Uniunii în viitorul apropiat. Ar fi foarte bine ca la baza acestei politici să se afle cele trei lucruri de care am mai amintit: libertate, respect pentru demnitate şi pentru drepturile omului, şi democraţie. Îmi doresc, de asemenea, să avem, peste zece ani, o definiţie exactă a ceea ce înseamnă să fii european. Acest lucru va fi o adevărată provocare atît pentru intelectuali, cît şi pentru politicieni, iar pentru mine va fi, dragă Andrei, o deosebită onoare şi o mare plăcere să fiu alături de tine la aniversarea celor douăzeci de ani de la înfiinţarea Colegiului "Noua Europă"! Wolf Lepenies: Este foarte greu să mai spui ceva fără să te repeţi, atunci cînd eşti de acord cu tot ceea ce s-a spus! Pentru că tot ai amintit, Andrei, de faptul că în România lucrurile bune se întîmplă cu o oarecare întîrziere, aş vrea să vă povestesc ce s-a întîmplat ieri, cînd am ajuns la aeroport! Am crezut că am aterizat pe un aeroport greşit pentru că nimeni nu a mai pronunţat numele Otopeni! După aceea mi s-a spus că s-a schimbat denumirea! Nu ştiam! Cînd am ajuns la vamă, am văzut un semn pe care scria "Uniunea Europeană". O persoană a cărei naţionalitate nu aş vrea să o dezvălui, a vrut să o ia în direcţia indicată de acel semn, dar a fost oprită de un vameş care i-a explicat respectuos că nu are voie să meargă în acea direcţie. Pasagerul a insistat însă, spunîndu-i vameşului că pe semn scrie exact ce scrie şi pe paşaportul lui, Uniunea Europeană, iar cînd vameşul s-a apropiat de persoana în cauză pentru a-i verifica actele, a zis, ridicîndu-şi ochii spre semnul cu pricina: "Cineva trebuie să fi făcut o glumă!". Exact aşa ar trebui să facem şi noi. Să luăm această întîmplare ca pe o glumă, şi nu ca pe un semn rău! Aş vrea să mai adaug un singur cuvînt la toată această discuţie despre intelectuali. Nu e un cuvînt grav, dar e unul extrem de important pentru mine - instituţii! Este singurul mod în care putem conferi stabilitate tuturor lucrurilor care au fost extrem de instabile pînă în acest moment. Totodată, trebuie să vedem cu exactitate ce anume înseamnă a fi european. Aceasta este misiunea intelectualilor!