Noua educație și revoluția 4.0+
Se cunosc deja marile schimbări paradigmatice care s-au petrecut la nivelul civilizaţiei umane. Prima revoluţie industrială a început cîndva în secolul al XVIII-lea, iar schimbarea majoră a venit ca urmare a descoperirii unei noi forme de energie, anume puterea aburului, ceea ce a dus la consecinţe tehnologice extraordinare. Industrializarea este cel mai evident efect al acestei revoluții. A doua revoluție similară s-a petrecut cîndva în secolul al XIX-lea, cînd s-a adăugat o nouă formă de „energie”, anume electricitatea, făcînd posibilă producția de masă, cu un impact civilizațional extraordinar. Secolul XX ne aduce a treia revoluție de acest gen care vine cu o nouă forţă, anume informaţia. Apar computerele și automatizarea, cu schimbări majore în raporturile de muncă şi în raporturile din societate. Acum, începem să vorbim despre revoluţia 4.0, care schimbă raporturile legate de informaţie prin apariția Internetului, ceea ce a stimulat conectivitatea între sisteme cyber, între sisteme artificiale, şi conectivitatea între sisteme fizice. Ne plac sau nu ne plac aceste schimbări, ele se petrec și vor continua cel mai probabil printr-o nouă revoluție de același calibru cu efecte imediate în educație.
În fața unor asemenea schimbări, ai două variante: să le rezişti sau să te adaptezi. La schimbări de asemenea magnitudine, de obicei rezistenţa înseamnă cam înfrîngere. Şi atunci e mai bine să te pregăteşti, să te adaptezi, să fii parte a procesului de schimbare, astfel încît să ai ceva de spus şi să nu te trezeşti că altcineva îţi impune o altă modalitate de educaţie fiindcă tu refuzi să gîndeşti cum va fi educaţia și vrei să fie aşa cum o ştiai.
Să luăm actorii principali din educaţie şi să ne focalizăm prima dată pe cel care doreşte să se educe, fie că e elev, fie că e student, fie că e adult. Ce observăm că se întîmplă în jurul nostru şi se va întîmpla în evoluţia acestei paradigme? În primul rînd, există o democratizare extraordinară a cunoaşterii.
Ne amintim cum se preda în universităţi imediat după Revoluţie. Cineva care reuşea să aibă o carte din străinătate legată de cursul lui era un profesor altfel decît ceilalţi, iar cartea era ţinută în sertar. Cunoaşterea, astăzi, este democratizată și se află la un click de computer, accesibilă oricui. Asta schimbă modalitatea în care cel educat se raportează la cunoaştere. Pe de o parte, e bine că am acces la cunoaştere cînd vreau şi cum vreau. Numai că, odată cu această democratizare a cunoaşterii, se impune un amestec de cunoaştere şi pseudo-cunoaştere, un amestec de cunoaştere şi fake.
Mi-amintesc de disputa apărută la un moment dat în filosofie între modelul lui Descartes şi modelul lui Spinoza, cu privire la modul în care înţelegem lucrurile. Descartes spunea că, atunci cînd sîntem confruntaţi cu o informaţie, în primă fază avem momentul de comprehensiune, cînd înţelegem despre ce e vorba, iar după aceea codăm în mintea noastră şi în memorie acea informaţie ca fiind adevărată sau falsă. Adică întîi înţeleg, iar după aceea am un moment în care pot să fac o analiză critică. Sigur că de cele mai multe ori analiza se întîmplă automat psihologic, nu neapărat conştient, dar în principiu aş putea s-o fac şi conştient. Spinoza, însă, spune că lucrurile se întîmplă altfel. În momentul cînd am înţeles informaţia, ea se codează în mintea mea imediat ca fiind adevărată. În etapa a doua putem să facem o analiză, automată sau conştientă, ca să vedem dacă este adevărată sau este falsă, dar nu e obligatoriu. Studiile de ştiinţă cognitivă au validat modelul lui Spinoza. Așa stînd lucrurile, impactul este extraordinar în contextul în care ne aflăm şi o să ne aflăm pe mai departe, fiind bombardaţi cu un amestec de informaţii ştiinţifice, validate, şi informaţii false. Noi avem iluzia că putem face distincţia între ele şi avem iluzia că avem o forţă raţională extraordinară care ne permite să discernem. Dar nu este așa, pentru că simpla înţelegere a unei informaţii duce imediat la codarea acesteia în mintea ta ca fiind adevărată.
Gîndiți-vă la zonele necontrolate ale reţelelor sociale, de exemplu, unde, odată ce ai înţeles o informaţie, fie ea şi falsă, ea va fi iniţial și imediat codată în mintea ta ca fiind adevărată. Dacă n-ai timp, dacă eşti obosit, dacă e foarte multă informaţie, nu mai ajungi la etapa a doua, aceea în care o evaluezi astfel încît tot ce ai înţeles este păstrat în minte ca fiind adevărat.
Mai mult, studiile ne arată că, după ce o informaţie falsă a intrat în mintea ta, chiar și după ce îţi dai seama că este falsă, ea încă te influenţează într-o manieră inconştientă. E foarte greu să scapi de influenţa unei informaţii false odată ce ţi-a intrat în minte. O poţi face în situaţii controlate, cînd te pregăteşti din timp, cînd iei decizii fără presiunea timpului, dar altfel, în viaţa de zi cu zi, odată ce voi primiți o mulţime de informaţii despre care aflați ulterior că sînt false, degeaba aţi aflat că sînt false pentru că ele vor continua să vă influențeze. Reacţiile automate, necontrolate şi neplanificate, vor fi influenţate de informaţiile respective, ca şi cum ar fi adevărate.
Așadar, apar riscuri pentru cel care este interesat în a se educa în condițiile democratizării şi ale unui acces extraordinar la cunoaştere.
În alt plan, se pune întrebarea: ce vrem să învăţăm? Noi spunem că în educaţie trebuie să asimilăm competenţe. Ce înseamnă competenţă? Fără să intrăm în detalii, competența înseamnă un amestec de cunoştinţe declarative (adică ce ştii să spui, ce ştii despre lucruri, cunoştinţe procedurale), ce ştii să faci, şi valori. Studiile de psihologie educaţională arată că, atunci cînd tinerii sînt expuşi la informaţii democratizate în care au un amestec de cunoştinţe declarative, procedurale şi valori, au tendinţa să se focalizeze pe cunoştinţele procedurale, minimizînd cunoștințele declarative şi valorile. Cineva ar putea să spună: şi ce e rău cu asta? Analizînd mai multe studii făcute începînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, trecînd prin studiile făcute în secolul XX și pînă astăzi, specialiștii au constatat o modificare a tipului de gîndire. Setul mental ale generațiilor trecute era de un anumit tip. De exemplu, la finalul secolului al XIX-lea, oamenii nu prea erau focalizaţi pe aspecte abstracte, formale. Gîndirea lor era foarte funcţională şi concretă. Începînd cu secolul XX şi accentuat după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a pus un accent foarte mare în educaţia formală pe gîndirea abstractă, pe gîndirea care rezolvă probleme, pe cunoştinţele declarative alături de cunoştinţe procedurale. Astfel, s-a observat o creștere a coeficientului de inteligenţă generațional în secolul XX. Cam prin 2000, cu variații de la o țară la alta, putem observa o stagnare a acestei creşteri în ţările vestice și, mai mult, în unele dintre ele avem semne de scădere. Pare că această stagnare şi scădere a coeficientului de inteligență apare asociată cu această nouă filosofie a educaţiei, de focalizare pe cunoştinţele procedurale. Auzim adesea: „Lasă-mă cu teoria, să terminăm cu atîtea teorii, mergem pe cunoştinţe procedurale şi abilităţi”.
Şi într-adevăr, cunoştinţele declarative nu au numai funcţia să-ţi contextualizeze cunoştinţele procedurale, ci și pe aceea de a te ajuta să le generalizezi, să ieşi din contextul respectiv sau să le prezinţi şi altora. Studii arată că aceste cunoștințe teoretice, abstracte, antrenează mintea – este ca şi cum ai merge la sală pentru condiţia fizică. Nu trebuie să mergi neapărat la sală ca să fii campion la haltere sau la culturism, ci doar să te simţi bine din punct de vedere fizic. Cunoaşterea declarativă pare să aibă această funcţie pentru creierul tău.
De asemenea, se ignoră valorile. Valorile adesea se învață implicit. Rareori petrecem activităţi dedicate valorilor sau evidențierii corelației valorilor cu aceste cunoştinţe declarative sau procedurale din diverse domenii. Psihologia ne spune că, dacă ai valori, dacă eşti conştient de ele şi de rolul lor, apare sentimentul de „viaţă cu sens” (meaningful life), care este o condiție esențială a fericirii.
Să schimbăm acum perspectiva și să privim spre cel care educă, fiindcă și pentru el apar schimbări majore, schimbări fundamentale. În paradigma clasică, era clar o diferenţă netă între educator şi cel care este educat, o diferenţă care putea fi definită prin două componente: volum de cunoaştere (el era expertul care ştia mai mult decît cel din faţa lui) şi modalitatea de raportare la cunoaştere (expertul are o strategie de căutare a informației, de a vedea cum să faci diferenţă între cunoaștere, pseudo-cunoaştere şi non-cunoaştere etc.). În noua paradigmă şi în ceea ce vine, este clar că cel puţin o componentă a acestui raport se va pierde. N-o să mai fie atît de clară diferenţa între profesor şi cei pe care-i educă în privința volumului de informaţie. Rămîne, însă – şi merită să dezvoltăm –, cealaltă componentă, a raportării la cunoaștere. Cunoaşterea, repet, nu mai este doar în mintea mea sau în cartea din birou. Cunoaşterea este distribuită și disponibilă și în zone pe care eu nu le ştiu şi nu le pot accesa. Şi trebuie să înţeleg acest lucru. Deci şi eu, ca profesor, trebuie să nu mă mai simt jignit dacă un student vrea să arate că ştie mai mult decît mine pe o anumită temă, sau să mi se pară că e un pic cam obraznic. Se poate întîmpla. Eu predau psihologie clinică şi psihoterapie. DSN-ul are sute de categorii de boală. În unele categorii din expertiza mea, am pretenția că sînt foarte bun și sînt la zi cu literatura. Dar nu pot fi la zi cu literatura în toate categoriile de boală, că sînt sute! Şi dacă am în sală un student care are un copil cu probleme de tip ADHD sau are în familie pe cineva cu o anumită tulburare, se poate întîmpla foarte bine ca el să citească mai mult decît mine în acele materii. E posibil ca el să știe mai mult decît mine şi să fie mai la zi cu literatura pe tulburarea respectivă. Şi nu ar trebui să fie pentru mine o problemă. Rolul meu este altul în situaţia respectivă: să-l învăţ să se raporteze corect la informaţie, să-şi dea seama de distincția dintre informaţia corectă și informaţia falsă, să-şi dea seama unde-s limitele şi ce cercetări poate face mai departe ca să dezvolte acele lucruri. Acesta este rolul noului educator, într-o paradigmă 4.0+.
Daniel David este profesor de psihologie și rector al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
