Noțiunea se potrivește mai bine aspirațiilor părinților noștri
Ioana și Vlad Pribiag sînt profesori la Universitatea din Minnesota Twin Cities. Ioana este profesoară asociată de Literatură Franceză și Francofonă, iar Vlad este profesor asociat la catedra de Fizică și Astronomie. I-am întrebat care a fost traseul pe care l-au urmat pînă au ajuns aici, cîtă legătură este între acest parcurs și celebrul „vis american” și în ce măsură acest concept mai este actual. (A. M.)
Vlad: Amîndoi am plecat din România cu părinții înainte de 18 ani (Ioana avea 5 ani și eu 15). În cazul meu, părinții au ales de fapt să meargă în Canada, care avea un sistem de imigrare foarte eficient, care garanta o oarecare siguranță economică pînă la integrarea completă în forța de lucru. Pentru mine, venirea în Statele Unite a urmărit o traiectorie cu două etape: mai întîi, am venit aici din Canada la doctorat, atras de prestigiul universităților americane (am studiat fizica la Cornell). Deci un fel de vis american m-a adus aici, un vis care, de altfel, atrage oameni din lumea întreagă, inclusiv din țări vestice. Însă, după terminarea doctoratului (timp în care am cunoscut-o pe Ioana la Cornell și ne-am căsătorit), am decis să încercăm viața în Europa pentru cîțiva ani – eu aveam o poziție de cercetător la o universitate în Olanda, iar Ioana și-a făcut o parte din lucrul pentru teza ei doctorală în literatură francofonă la Paris). După cîțiva ani în Europa, am decis să ne întoarcem în America. Unul din motive a fost familia – am vrut să fim mai aproape de ai noștri care locuiau în Canada și California. Dar și din punct de vedere profesional (amîndoi începîndu-ne cariera de profesori universitari), sistemul american ni s-a părut și mai flexibil, și mai bine remunerat decît în Europa. Deci un fel de vis american.
Ioana: Mi se pare că noțiunea de „vis american” se potrivește mai bine pentru aspirațiile părinților noștri, deși și noi sîntem imigranți de primă generație. Ei au lăsat totul, plecînd în necunoscut cu copii mici ca să își reconstruiască viața de cealaltă parte a Atlanticului și să ne poată oferi cît mai multe oportunități nouă. Părinții mei, deși aveau diplome de facultate din România, a trebuit să o ia de la capăt cînd au ajuns în Los Angeles. Amîndoi au lucrat întîi la Pizza Hut în timp ce și-au echivalat diplomele aici, după care au reușit în sfîrșit să intre pe făgaș în cariere de inginerie și finanțe. Pe lîngă ei, și datorită sacrificiilor pe care le-au făcut ei, noi am avut o viață de adulți stabilă și privilegiată.
Împreună: Desigur, părinții noștri și noi am beneficiat într-o oarecare măsură de un aspect al „visului american”: idea că munca grea și perseverența sînt recompensate. Însă este important să nu uităm că, pentru cei mai mulți, acest concept nu este decît un vis, statistic de neatins. În general, recompensa pentru muncă este tipic plafonată și foarte des decuplată de intensitatea și utilitatea muncii. Acest fapt este clar exemplificat pe de-o parte de tratamentul acordat celor numiți „essential workers” în timpul pandemiei, cărora li s-au impus programe de lucru inumane fără o ajustare a compensației corespunzătoare; și pe de altă parte de compensațiile astronomice ale anumitor persoane, mai ales în domeniul financiar, care pot fi de sute sau chiar de mii de ori mai mari decît cele ale angajaților de rînd. Calificările și utilitatea aportului pe care le au titularii acestor poziții „de lux” sînt adeseori neclare, iar compensația nu este neapărat corelată cu performanța. Diferențele economice sînt flagrante și greu de justificat din punct de vedere etic. Genul acesta de inegalități există cu siguranță în multe alte țări și pare a se întări, inclusiv în Europa.
Această situație are ca rezultat o concentrare extraordinară a puterii economice și politice, mai ales dat fiind sistemul electoral ultra-financiarizat din America. În aceste condiții este destul de evident că „visul american” al oportunității egale pentru toți este o iluzie. Prosperitatea unora este într-un mod complex bazată pe exploatarea altora. Prin definiție, într-un sistem piramidal (cu mari inegalități), majoritatea oamenilor nu pot ocupa poziții de vîrf. Deoarece „visul american” este un vis de succes individual sau familial, această structură încurajează o competiție feroce care se răspîndește prin toate aspectele societății. Țesătura socială americană fiind oricum fragmentată de trecutul (și prezentul) colonial, și de chiasme culturale și ideologice, ea mai este dezmembrată și prin transformarea fiecăruia în ceea ce filozoafa Wendy Brown numește „homo oeconomicus”. (Vezi și arta distopică a lui Steve Cutts pe acest subiect.) Mai mult, „visul american” este o utopie care nu ține cont de faptul că mediul socio-economic la naștere, în practică, determină foarte mult, în combinație cu alți factori precum rasa, sănătatea fizică și mentală sau pur și simplu șansa.
Paradoxul Americii este că aici, în același timp, mulți au acces la o nutriție excelentă și printre cele mai bune sisteme de educație și sănătate, iar (mult mai) mulți alții nu își pot asigura hrana în mod stabil, sau mănîncă nesănătos (din motive economice sau de educație), sau nu au acces la servicii medicale de bază ori la o educație de calitate. Ca rezultat, în spatele poveștilor de succes, cîteodată spectaculoase, se afla nenumărate povești nespuse, ale oamenilor care nu își pot depăși condiția socio-economică. Visul american nu este însă numai un mit sau o ficțiune anodină. Ideea seducătoare a mobilității sociale bazate pe libertate și autosuficiență este de fapt ceea ce permite perpetuarea unui sistem inegal și injust, bazat pe exploatare atît în cadrul național, cît și în cel mondial. Speranța de succes sau recompensă individuală într-un cadru competitiv practic inhibă motivația de a schimba ordinea socială. Funcția principală a acestui discurs este de fapt în mare parte una normativă, care încurajează fragmentarea și pasivitatea politică.
Foto: wikimedia commons
