Note despre „încă”
„Ești încă tînăr pentru foarte multă vreme”, spunea undeva Alain de Botton. Dincolo de convenții, percepții, statistici, există însă o noapte (sau poate un weekend) care desparte tinerețea de maturitate? Există un tropic anume al biografiei (căsătoria, maternitatea/paternitatea, moartea primului părinte) care odată atins/străbătut lasă în urmă, în mod neechivoc, „anii tinereții”?
Sînt într-o discotecă din Rm. Vîlcea și dau de băut cîtorva colegi de liceu. Unul dintre ei a venit însoțit de un prieten mai mare decît noi, iar acela îmi spune, vag nostalgic: „18 ani, ce vîrstă extraordinară!”. Nu simțeam că traversez un prag. Eram foarte îndrăgostit, încă virgin. Mă pregăteam să-mi trăiesc perpetuu tinerețea.
Acum am 44 de ani și sînt, prin forța împrejurărilor, ceeea ce se cheamă sologam. Nu m-am căsătorit, deci statistic vorbind am evitat cel puțin un divorț, nu am copii („Copiii pe care nu i-am avut nu știu cît îmi datorează” – Cioran), nu plătesc rate/leasing, pensie alimentară, chirie, nici alte feluri de datorii. Tot timpul pe care îl am îmi aparține. Toți banii pe care-i cîștig sînt ai mei. Practic, îmi trăiesc tinerețea. Viitorul e vast verosimil.
Dacă aș fi tatăl meu la vîrsta mea de acum, aș avea un copil – pe mine – care tocmai s-ar pregăti să meargă în discotecă să-și celebreze majoratul.
N-am mers niciodată la birou, nu am lucrat cu program, doar cu deadline, îmi cîștig existența făcînd exclusiv ce-mi place: citesc, scriu, traduc, editez, predau. În ritmul meu, în alternanța stabilită de mine, cu cîștiguri financiare uneori sub medie, dar cu foloase de imagine deseori peste medie. Dacă aș fi tatăl meu la vîrsta mea de acum, peste șase ani voi ieși la pensie. Pentru mine, pensia nu e o opțiune. Nu iau în calcul bătrînețea, noțiune încă abstractă.
Uneori mă dor șalele și genunchii, am părul și barba grizonante, sînt vag miop (port ochelari la cinema), dar am toți dinții în gură, un colesterol decent, 69 kg la 1,75 m înălțime, nu sînt depresiv, nici insomniac, beau și mănînc orice și oricît. Am o fișă medicală aproape goală. Prieteni din generația mea au murit de cancer și de infarct, alții au suferit operații, fac terapie, umblă cu medicamente după ei, nu mănîncă gras, nu beau alcool. Sînt încă stăpîn pe propriul corp care-mi oferă „o gamă largă de plăceri”.
Dacă aș fi mama mea la vîrsta mea de acum, aș trăi deja cu sechelele unui prim atac cerebral și m-aș pregăti pentru al doilea, cel fatal, care îmi va lua, pentru totdeauna, o mînă, o jumătate de picior, vorbirea și o parte din judecată. Practic, mama și-a început bătrînețea de tînără. Viața ei a decăzut prematur în existență. Trăiește perpetuu o tinerețe netrăită. Am grijă de ea ca de-un copil.
Generația mea se desfășoară conform unui alt timeline decît generația părinților. Ne petrecem mai mulți ani studiind în școli, ne căsătorim/facem copii la vîrste mai înaintate, mergem în city break-uri, nu în concedii în stațiuni balneo. 40s are the new 30s and so on. Așadar, nu am obligații conjugale sau financiare, nici interdicții medicale. Sînt încă tînăr? Dar uneori încep fraze cu „pe vremea mea”.
Sînt mai bătrîn decît primul film lansat pe DVD (Twister, 25 martie 1997). Sînt mai bătrîn decît Google (4 septembrie 1998). În timpul tinereții mele au apărut tehnologii care între timp s-au uzat moral și au ajuns exponate în muzee.
Nu mi-a plăcut să fiu adolescent. Poate și pentru că am fost în anii ’90 (inflație, mineriade, Caritas), iar familia mea era mai degrabă săracă: mă îmbrăcam de la second de nevoie, nu din snobism, ascultam muzică pe casete audio înregistrate de la radio și TV, vedeam filme la video pe casete uzate traduse aproximativ, citeam cărți mîzgălite și cu pagini lipsă de la bibliotecile liceului și orașului, mergeam în tabere cu bani primiți de la bunici în schimbul muncilor agricole prestate în vacanțe. Îmi amintesc prima pizza mîncată, prima partidă de snooker jucată, primul walkman (lipit cu scoci), telefonul public cu fise de la colțul blocului de unde o sunam pe fata de care eram îndrăgostit. Am copilărit precar. Nu mai vorbesc de timiditatea, nesiguranța, nepriceperea, confuzia, tristețile, furiile, temerile de atunci.
La o întîlnire cu niște liceeni, am fost întrebat ce-aș face dac-aș fi adolescent în ziua de azi. Le-am spus că nu mi-ar plăcea să fiu adolescent nici în ziua de azi. Îmi imaginez că sînt vremuri poate încă și mai complicate pentru tineri. Să ai totul, să poți avea totul, atîtea oportunități, provocări, alternative, tentații, atîta informație, libertate, expunere. Tinerețea ca virtualitate paralizantă. Fear of Missing Out – ce alienare! Dar abia irosirea conferă sens tinereții.
Urmăresc pe Facebook, cu nostalgie consolatoare, „The Ultimate ’80s Page”. Am crescut cu muzica de pe MTV, un canal care acum nici nu mai difuzează muzică. Studiile arată că nu mai descoperi și nu mai asculți muzică nouă după 35 de ani. Nu mi se aplică. Dar niciodată n-am ascultat mai multă muzică „veche”. Mi-am petrecut pandemia cu jazz-ul anilor ’50-’60 și rock-ul progresiv al anilor ’60-’70. Ca și cum pînă acum n-am fost pregătit să ascult.
Dacă ar fi să pot retrăi o perioadă anume din tinerețe, aș alege anii de după ce am împlinit 30 de ani. Știam deja ce nu voiam și aveam bani pentru tot ce voiam. Nu-mi datoram frumusețea doar hormonilor. Îmi permiteam să ies cu femei mai în vîrstă fără să par mai tînăr. Acum intru în club și mi se spune: „Mi-a picat la examen un text scris de dumneavoastră” sau „Mama mea v-a citit toate cărțile”. Pînă de curînd femeile tinere remarcate pe stradă nu erau „mici”. Doar născute după Revoluție. Cînd anume între fuckboy și sugar daddy se destramă bărbăția? Presiunea de a mai fi tînăr. „În putere”. „Pe piață”.
Studiile arată că în jurul vîrstei de 23 de ani apare „stînca umorului”, momentul în care oamenii încep să zîmbească și să rîdă tot mai puțin. Un copil de patru ani rîde de aproximativ 300 de ori pe zi. Adultul de 40 de ani mai rîde doar de patru ori. Dar eu n-am avut niciodată un simț al umorului mai dezvoltat și o predispoziție spre rîs mai mare decît acum. Doar simțul tragic să fie mai amplu. Rîsul meu e însă tot mai negru. Ce poate fi mai amuzant decît scurtimea vieții? Faptul că „totul se grăbește să dispară” (Jean d’Ormesson). Rîzi cu lacrimi pînă mori. Mori de rîs.
Timp & spațiu
„Să fii bătrîn sau doar să îmbătrînești fără să te simți pe tine însuți înseamnă să ai timp în corpul tău și în ceea ce am putea numi, mai pe scurt, suflet. Să fii tînăr înseamnă să-ți azvîrli corpul în afară în timpul care nu e timp, ci viață, lume și spațiu”, scria, în eseul Despre îmbătrînire, Jean Améry (un austriac supraviețuitor al Auschwitz-ului, care avea să se sinucidă – încă tînăr – la 65 de ani). În tinerețe „trăiești pe termen lung”, îți faci planuri, nu depeni amintiri, ai speranțe, nu regrete, plictisuri, nu panici. În tinerețe ai spațiu în față, nu timp stratificat în tine: gîndești în cronologie, timpul e posibil, nu s-a acumulat într-atît încît să devină ireversibil.
„Tînărului nu-i este dată ireversibilitatea timpului în deplina ei îndurare”, mai scrie Améry. Și te întrebi: oare ai călătorit suficient de mult și de departe, ai iubit destul, ai creat suficient – cît timp mai ai să adaugi lume și spațiu în viața ta? Cît timp mai ai pînă cînd trecutul se va fi îndepărtat suficient de mult încît să se lumineze? Cît mai e pînă cînd viitorul devine mai întîi indecis, apoi incert, dacă nu de-a dreptul indecent?
Îmi dau seama că evenimentele trecute sînt mai aproape în amintire decît în realitate. Estimez mereu în minus timpul trecut (cinci ani în amintire se dovedesc a fi opt ani scurși în realitate): memoria ca oglindă retrovizoare. În ultimii ani am construit o casă în care am arhivat memoria familiei mele. Am creat un spațiu în care am depozitat timp. A fost acesta un plan de înaintare sau de retragere?
Celebrity Deathmatch: Heraclit vs. Parmenide. În lume, singurul lucru care rămîne neschimbat e schimbarea însăși! Vs. Fiind alcătuită doar din aparențe, lumea din jur nu se schimbă de fapt deloc!
Studiile arată că, după 30 de ani, îți faci tot mai greu sau chiar deloc prieteni noi. Dar prietenii mei cei mai buni au intrat în viața mea în ultimii ani. Cei vechi s-au pierdut/îndepărtat pe drum: au plecat din țară, au devenit familiști cu alte priorități, s-au smintit ideologic, ne-am schimbat. Spațiul și timpul s-au interpus prieteniei.
La 44 de ani sînt – plus, minus – la mijlocul vieții. (Speranța de viață în România este de 73 de ani.) Între timp am îngropat, împreună cu tatăl meu, șapte membri ai familiei. Familia noastră e acum un pomelnic. De altfel, scriu acest text în plin doliu după cea care, în ultimii ani, îmi devenise mamă de rezervă. Accident de mașină, 61 de ani neîmpliniți. Încă tînără. O moarte prematură. Dar ce nu e prematur? Ce nu pare în contratimp cu scurgerea implacabilă a vieții? Mă trezesc dimineața doar pentru încă o zi de jale. Mi-e milă de cei morți înainte de vreme, mi-e milă și de mine rămas „în vreme”. M-am descurcat de minune în rolul de fiu și mi-a plăcut să fiu fiul lor. Dar, iată, ești copilul cuiva doar o perioadă, mai lungă, mai scurtă, o perioadă de grație, fatalmente finită. Niciodată nu e prematur să încetezi a mai fi copilul cuiva.
„Nu viața este cea care merge înainte. Moartea merge înainte. Mersul înainte este ceea ce face moartea din viață. Nimic nu e mai banal decît să mori. Toată lumea o face. Secretul supraviețuirii în Univers este să fii mort”, scria pe patul de moarte criticul de artă Peter Schjeldahl, dispărut de curînd. Tinerețea e atunci cînd te comporți ca și cum urmează să nu mori niciodată. Îți permiți să cochetezi vanitos cu sinuciderea. Ai fi dispus să mori doar să le arăți tu lor. Te amuzi gîndindu-te cine ți-ar plăcea să te jelească. Ți-ar plăcea să mori doar să produci o suferință temporară.
De-ar trebui să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, aroganță, consolare – ține aceasta de vîrstă?
Oare mai sînt, cel puțin, încă tînăr? Faptul că am timp să mă gîndesc la toate acestea îmi dovedește că nu. „Meditația asupra timpului nu este naturală. Este lucrarea omului care, cutremurat, se dislocă pe sine, a celui care nu se mai odihnește înăuntrul lui fiindcă vrea să se regăsească în timpul a cărui taină l-a tulburat și l-a răscolit într-o bună zi, cînd a început să îmbătrînească”, mai scrie Améry. Și cum schimbă asta lucrurile pentru mine, care izbucnesc în rîs cînd Louis C.K. spuse publicului: „Sînteți cu toții doar niște oameni morți care n-au apucat încă să moară.” Proust ar fi zis că sîntem doar niște morți care nu ne-am preluat încă atribuțiile. C.S. Lewis ar fi zis că cei numiți vii încă n-au fost demascați.
„Viața e scurtă, dar ține mult”, tot Jean d’Ormesson. Și atunci de ce n-am supraevalua tinerețea? De ce n-am pretinde că merită irosită pe termen lung?
