Note, așteptări, arpegii

Clasa a V-a, banca a doua (sau poate prima), un caiet dictando pe masă. „Ce oră aveți?“ Muzică, am răspuns. „Educație muzicală se numește!“ Doamna cu părul scurt și statură intimidantă ne-a condus apoi într un pelerinaj de două clase pînă la un cabinet cu portrete de compozitori, poate singurul detaliu care să indice o sală mai aparte. „Eu sînt cea mai rea profesoară din școală“, ne-a spus și, pînă atunci, părea perfect plauzibil. „Să văd de-acum pe bănci doar caiete de muzică, în coperți, altfel vă dezbrac în fața clasei, éclair?“ A urmat familiarizarea cu numele figurilor lipite de jur împrejur, cu liniile portativului și notele ce îl populau și consemnul de a ne prezenta la prima repetiție a corului, un soi de chemare la arme cu preselecție de formă.

Probabil existase o mică amenințare și în privința aceasta, nu mai știu. Oricum, nu a durat mult pînă să ne dăm seama că toate erau niște minciuni simpatice, că profesorul cel mai rău din școală era, în fapt, complicele dirigintei noastre în a ne face anii de gimnaziu cît mai agreabili prin acel atașament față de noi și de profesia lor, pe care numai dascălii adevărați, precum Teacher și „doamna de muzică“, îl au.

Însă nu experiențele corului, sistemul acela de variabile în care am fost integrat cu tot tracul meu, al scenelor pe care am cîntat colinde și „Vivo per lei“ și „De va veni la tine vîntul“, urmînd indicațiile dirijorale ca niște funcții armonice compuse – nu degeaba deasupra scenei Ateneului tronează Matematica – au fost cele care m-au marcat cu adevărat. Pînă la urmă au rămas din ele doar niște amintiri distante. A fost mai degrabă sentimentul că orele erau ținute pentru mine, și nu în fața mea, că nu eram o povară sau un număr într-o clasă, într-un an, într-o generație, că puteam colabora cu aceea care îmi era profesor. Mi-a creat un standard, fără să îmi dau seama cît de important era acest lucru, un fel de a înțelege vocația predatului la prima mînă. Părinții mei, amîndoi profesori iubiți și apreciați, nu mi-au vorbit niciodată de la catedră, cu un catalog și o cretă între degete, ei au fost, înainte de toate, părinți.

Am cunoscut multe tipologii pînă la terminarea liceului. Spre norocul meu, majoritatea s-au situat în teritoriul neutru al celor care își stăpînesc materia și o livrează cu un relativ succes, păstrînd, dintr-un motiv sau altul, o distanță precaută față de cei prezenți. Am întîlnit și blîndețe în stare pură, umor, dezinhibare de orator motivațional, încercări susținute de a ne deschide ochii, de a ne învăța să punem întrebări, fie și doar mostre din toate acestea, fie chiar pentru puțin timp. Altfel, au existat multe ocazii în care mi am simțit ignorate așteptările, cînd ni s-a cerut respect printre strigăte și titluri scrise pe slide-uri și povești despre -cursuri la Milano, cînd statutul nostru era redus la cel al unor roboței cu memorie coruptă, incapabili să se ridice la nivelul exigențelor, cînd, în sfîrșit, de subiecte bogate și interesante s-au ales praful și somnul.

Dascălii au delicata misiune de a ne marca evoluția, de a ne forma gîndirea și dezvolta sănătos psihicul, dar mult mai simplu și mult prea des sînt obținute rezultatele contrare. Eu am ales să îmi amintesc de vocea plină și melodioasă care ne învăța să facem vocalize, să ținem ritmul, să ascultăm înainte de a deschide gura, și ne insufla entuziasm cu fiecare notă. Puteam la fel de bine să vorbesc despre profesorul de psihologie, despre sublimarea barierelor și descoperirea de sine, despre ora de filosofie politică în care ne-am prezentat propriile sisteme de educație, sau aș fi putut descrie frustrarea de a fi pus să rețin altitudinea masivului Muhacen și poziția exactă a reședințelor de județ pe o hartă din patru pixeli obosiți, sau irosirea a trei ani de fizică de liceu. Pînă la urmă, tot ce am făcut a fost să mă întorc la începutul unei povești care nici pe departe nu are un singur personaj. 

Costin Ghiban este student la Facultatea de Automatică și Calculatoare UPB și anul trecut a cîștigat concursul de eseuri pentru liceeni organizat de Dilema veche.