Normalitatea, Paradisul şi Europa

"Îmi place cum arată baia mea de acum pentru că sînt destul de în vîrstă ca să-mi amintesc de baia din apartamentul părinţilor mei, la începutul anilor ’50, cînd detergentul Plavi radion era singurul care exista. Sau de o baie chiar mai veche, fără nici un fel de detergent, doar cu o bucată de săpun Jelen. Îmi mai amintesc că erau două tipuri de apă de colonie pe care mama le cumpăra de la farmacie, unde mergea cu o sticlă de acasă. Farmacistul, un bărbat în vîrstă, serios, care producea el însuşi apa de colonie, o turna în sticlă, iar eu trăgeam în piept mireasma magică. Cea pe care o prefera mama se numea Black Cat. Erau atît de puţine produse cosmetice sau chiar igienice pe vremea copilăriei mele, încît marca sub care cunoşteam singura pastă de dinţi care se găsea - cu două arome, de căpşuni şi de mentă - era pur şi simplu pasta de dinţi. Ceea ce înseamnă că produsul însuşi era marca, un lucru de neimaginat astăzi. Ce altceva mai era în baie? Un creion pentru conturat ochii, probabil de felul acelora pe care le folosiseră şi egiptenii antici, o cremă de faţă Dream Skin şi săpunul pentru bărbierit al tatălui meu. O dată sau de două ori am primit un colet din străinătate; înăuntru erau cîteva bucăţi de săpun Lux, împachetat într-o hîrtie frumoasă, cu pozele minuscule ale unor staruri de cinema. Oh, cît de delicat era la atingere - lăsîndu-mi într-adevăr o piele Ťfină ca a unui copil» şi Ťtrupul în armonie, mai mult decît orice cremă de astăzi. Aş putea să mă întreb ce nu se găsea în baie. Îmi amintesc foarte clar, dar şi stînjenită, că nu erau tampoane. Nu puteau fi cumpărate. Ele nu existau ca produs. Astăzi, lucrul pe care sînt îndeosebi bucuroasă să-l am... este mormanul meu de hîrtie igienică de calitate. Suluri şi suluri, încă le strîng de parcă ar putea să dispară de pe rafturile supermarketului în orice moment, cum se întîmpla odinioară. Obiceiurile vechi pier greu! Hîrtie fină, foarte fină, şi în diverse nuanţe pastelate de bleu, roz sau portocaliu; unele au modele florale, iar un tip de hîrtie are desenaţi nişte omuleţi la ski (pentru folosit iarna, presupun), alta - nişte animale amuzante ca să-i încurajeze pe copii s-o folosească. Am cumpărat de curînd ultimul răcnet în materie, hîrtie igienică parfumată, produsă în Italia. Dar am hotărît că e prea mult, chiar şi pentru un colecţionar. Pe deasupra, parfumul ei s-ar amesteca cu aroma tabletei odorizante pentru toaletă, a odorizantului de cameră, a balsamului de rufe... Îşi mai aminteşte cineva din Europa de Est că nu cu mult timp în urmă hîrtia igienică era un lux? Probabil cei din generaţia mea sînt ultimii care mai au astfel de amintiri, iar cînd nu vom mai fi, acest lucru va fi uitat cu totul. Cei născuţi după 1985 vor spune uluiţi: Nu era hîrtie igienică? E imposibil! Cum aţi putut să trăiţi fără ea? Într-adevăr: cum am putut? Blocul comunist nu era atît de solid pe cît pretindea. Datorită privirilor aruncate pe furiş asupra vieţii din cealaltă parte, datorită filmelor, revistelor şi reclamelor TV - adesea de contrabandă -, datorită lucrurilor mărunte, cum ar fi o ciocolată de calitate sau un parfum, lenjerie, cosmetice, jucării şi muzică - sau hîrtia igienică fină pe care i-o duceam chiar eu unui prieten din Varşovia - credinţa noastră într-un paradis al consumatorului a înlocuit cu uşurinţă religia comunistă oficială. Într-o astfel de situaţie, orice argument Ťsubtil» despre diferenţele dintre comunism şi capitalism, despre faptul că în comunism cei mai mulţi oameni erau egali în sărăcie, în timp ce în capitalism nu erau egali în bogăţie, nu a jucat nici un rol - cel puţin nu atunci. Aşa a început marea confuzie: normalitatea Europei vestice, care părea atît de frumoasă, dar şi intangibilă, a fost luată drept paradisul însuşi - chiar dacă nu îi spuneam paradis ci, simplu, Europa. Dar mai era ceva care ne-a determinat să credem atît de uşor în paradis: faptul că viaţa în comunism se baza şi ea pe credinţa într-un soi de paradis. Asta a făcut ca o religie să fie înlocuită atît de uşor cu alta. În ideologia comunistă - dacă nu şi în practica ei - paradisul biblic a fost înlocuit de credinţa într-un Ťviitor luminos», adică o societate egalitară, fără clase, în care, conform lui Marx, totul se va împărţi Ťde la fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi». E adevărat, ideea era că înfăptuirea unei astfel de societăţi va avea loc în această lume mai curînd decît pe cealaltă, dar asta părea doar o nuanţă, mai ales că Ťviitorul luminos» nu avea nici o şansă să vină şi astfel rămînea la fel de fictiv ca paradisul creştin. Totuşi, ca în orice sistem religios, am fost învăţaţi să credem. Această credinţă a creat un anumit tip de mentalitate, una de care nu e uşor să scăpăm, chiar dacă împrejurările s-au schimbat dramatic între timp. Pare să fie dificil şi pentru generaţia celor care au acum 30 de ani. Am fost şi încă sîntem obişnuiţi să gîndim, să trăim, să reacţionăm în faţa realităţii în acest mod religios şi colectiv. Întrebarea este, desigur, ce am obţinut în locul normalităţii pe care am confundat-o cu paradisul? Normalitatea cu care s-au confruntat ţările est-europene după căderea comunismului şi, mai tîrziu, după integrarea în Uniunea Europeană a fost ceva destul de diferit de ce aşteptaseră. Schimbarea de la un sistem politic totalitar la unul democratic, de la economia planificată la capitalism (sălbatic) nu a adus automat o viaţă mai bună pentru toţi. Noua experienţă a libertăţii a fost însoţită de un alt tip de sărăcie şi nesiguranţă. Pe măsura trecerii timpului, am început să ne dăm seama că există o altă faţă a normalităţii (a Paradisului, a Europei): un decalaj tot mai mare între săraci şi bogaţi, şomaj ridicat, corupţie la toate nivelurile - pentru a numi doar cîteva. În plus, nu există vindecare, pentru că suferinţa nu are sfîrşit; faptul că ceea e paradis pentru unul devine iad pentru alţii pur şi simplu doare - şi pentru că este nedrept. Este uşor să uităm că egalitarismul a fost probabil cea mai atrăgătoare parte a religiei comuniste." ("Povestiri din baie", fragment din cuvîntul de închidere a celei de-a XX-a Întîlniri Europeane a Publicaţiilor Culturale, Sibiu, 21-27 septembrie 2007) traducere de Mădălina Şchiopu