Nopți și zile

Marina CONSTANTINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 879 din 11 - 17 februarie 2021
Nopți și zile jpeg

Cînd eram puştoaică şi mă întorceam seara de la şcoală, încetineam pasul şi căscam ochii pe la ferestrele oamenilor. Prin fel de fel de perdele, în semiîntuneric, mai degrabă decît în lumină, vedeam mişcări, gesturi, fragmente din mici trasee sau acţiuni. Ca într-un colaj fără prea mari modificări, treceam de la un geam, la altul. De la o perdea la alta. De la o poveste la alta. Nu am simţit vinovăţii de voyeurist, ci doar impulsurile unei curiozităţi care nu m-a părăsit niciodată. Ale unui ataşament faţă de diversitatea omului şi a umanităţii. Şi ale unui tip de respect. Cînd drumul meu se despărţea de blocuri, continuam să duc mai departe nu doar imaginile, ci şi firul dramatic. Construiam de fiecare dată pe ce am observat. Jocul acesta continuă şi azi. Numai că acum aproape treizeci de ani am înţeles că ritualul meu era un fel de iniţiere. De apropiere de ficţiuni, de mister, de teatru. Perdelele nu sînt altceva decît cortinele, convenţia, deci, care marchează spaţiul dintre realitate şi imaginar. Dintre „aici” şi „dincolo”. În fapt, dincolo de orice fereastră este un spectacol. Dincolo de orice cortină este o lume. Nu obosesc să caut şi să descifrez aceste lumi. Să am răbdare să descopăr cum a citit un regizor un text, ce şi dacă a modificat, cum îşi construieşte şi îşi argumentează viziunea, cum aduce cu migală fiecare element, un actor, pe celălalt, cum citeşte ce este în pauza dintre cuvinte, în tăceri, cum conduce un actor spre un personaj, acela din desenul său, cum se însoţeşte cu un scenograf pentru spaţii, costume, lumini, altele şi altele, cum se petrece taina înfăptuirii unei idei printr-un intermediar care este actorul. Care devine, el însuşi apoi, protagonistul, cel expus, cel adulat sau, dimpotrivă, cel ce merge din întuneric spre Lumină. Nu am căutat pe nici o scenă spectacolul din capul meu. Cam ce cred eu despre un text, despre o relaţie, despre un personaj. Am cercetat cît de profund am putut adîncimile. Am memoria doldora de mii şi mii de spectacole. Pe unele, destule, le pot reconstitui cap-coadă. Din altele mi-au rămas fragmente, senzaţii, mirosuri, obiecte, culori, vulnerabilităţi. Duc cu mine toate aceste poveşti şi mă consider un om norocos. Un om care s-a lepădat de comodităţi, de lene, de sine însuşi ca să plece, iar şi iar, într-o aventură. Pe urmele a ceva, ale cuiva. Am coborît în infern. De atîtea ori. Am suit la ceruri. De atîtea ori. Am dormit prin trenuri împuţite, fără geamuri, am numărat catralioane de secunde prin gări, aşteptîndu-l pe Godot să mă ducă în lumea celor care cuvîntă sau a celor care mişcă universuri cu trupul, cu mintea, care se joacă pe degete cu emoţiile mele, cu maţele mele, cu mine. Am stat ore prin aeroporturi, am trecut cu căruţa prin apele ieşite din matcă, am auzit strigătul vîntului în cîmpuri fără de sfîrşit, am stat ore şi ore cu regizoti, actori, scenografi ca să apuc un fir şi să îmi fac un ghem de lînă. Cu toate consistenţele materialelor diferite. Lîna mea de aur este firul esenţial al existenţei mele care m-a condus dintr-o poveste în alta. Am dărîmat atîtea obstacole ca să ajung la spectacol. Să intru în sală şi să simt întunericul care mă ajută să mă despart de realitate, de toţi ceilalţi şi care îmi ascute toate simţurile ca să pornesc spre ce se naşte dincolo. În faţa mea. Şi firul începe să mă tragă. Uite aşa, greu de explicat, încet-încet, devin imponderabilă şi plec în căutarea lumilor din ceilalţi.

Cineva m-a întrebat dacă îmi place Peter Pan. Cel care intră noaptea prin camere şi, în plutirea lui magică, face ordine. Impune ordinea lui. Nu cred că mă interesează asta. Mă interesează ordinea sau dezordinea din celălalt. În ea vreau să mă vîr. Să o scormonesc. Să o desluşesc, poate.

Cînd eram tînără şi mi se părea că m-am îndrăgostit, mă şi vedeam cu bărbatul acela pe nisip, la malul mării, privind un răsărit. M-am îndrăgostit de cîteva ori. Nici pînă azi n-am apucat zorii zilei aşa. În schimb, cîte apusuri, cîte înnoptări. Singură, cu lîna de aur pe care o pipăi şi, dintr-o dată, deschid mii de fereşti. Mii de nopţi. Mii de spectacole. În care stau de veghe şi aţipesc mereu înainte ca noaptea să se dea pe mîna zilei.

Am să-mi îngădui să pun mai jos cîteva fragmente dintr-o scrisoare pe care i-am scris-o acum cîţiva ani regizorului LEV DODIN. Este un fel de Manifest al meu despre Teatru. Despre Viaţă. Despre Împreună.   

„DRAGUL MEU LEV ABRAMOVICI,

De ceva vreme, Maestro, este secolul douăzeci şi unu. Ce ducem cu noi de colo dincolo? Care e drumul? Cum putem să mergem mai departe fără să ştim ce e în urmă? Cine pe cine judecă? Alergăm umăr la umăr cu timpul şi vrem să ajungem primii, înaintea lui. Unde? Gîfîim. Gîndim sofisticat şi ne încurcăm în propriile trasee ca într-o junglă neprielnică. A elabora înseamnă şi a înţelege. A încerca, măcar, să tinzi spre esenţe. A fi preocupat de ordinea morală. Cui îi mai pasă? În această goană teribilă uităm complet să trăim. Să iubim. Să fim liberi. Compromisul e cel mai la îndemînă. Ne ispiteşte în fiecare ceas. Cedăm. Tot mai mulţi şi tot mai mult. Vîrtejul ne ia, ne ridică şi ne duce sus. Sus este în sus? Ce este asta, «sus»? Amînăm mereu întîlnirea cu conştiinţa proprie. Ochii şi mintea şi sufletul tînjesc după altfel de acumulări, vanitatea împinge la contabilităţi de lumeşti fapte, succese, glorie, bani. Deşertăciune. Există momente în viaţă, experienţe, întîlniri – şanse, cu alte cuvinte – cînd cerurile se deschid şi ceaţa se ridică. Ceaţa din mine, din tine, din noi. Atunci dăm cu ochii unii de ceilalţi. Atunci ne vedem. Atunci sîntem altfel. Nu ştiu dacă mai buni. Dar altfel. Fiecare. Sîntem liberi. Atunci, pentru o vreme, contează ce se petrece pe lumea asta dincolo de «eu» şi de «mine». Axul interior îşi îndreaptă cocoaşa şi redevine vertical. Atunci e fabulos.

p11 jos vialta loi destin jpg jpeg

E noapte. Nu ne-am despărţit de mult. Am văzut Viaţă şi destin, spectacolul dumneavoastră după romanul lui Grossman, spectacol despre care am vorbit cîndva, cînd m-aţi invitat la Sankt Petersburg. Nu pot să dorm. Filmul din spectacolul dumneavoastră şi al unei trupe formidabile s-a mutat în mine. Cu tot cu bagaje, cu valize mici sau mari din lemn, cu sertare mici sau mari prin care stă povestea mea, a bunicilor mei, a dumneavoastră, a prietenilor noştri, a duşmanilor. S-a mutat în mine cu laşităţi sau cu forţa de a-ţi asuma destinul, cu tot ce se poate găsi într-o viaţă, cu reziduuri, cu amintiri, cu obiecte, cu fotografii. Din cîteva detalii se reface o lume. Din aproape nimic se naşte teatrul. Paşii de vals şi paşii morţii îşi duc umbrele şi corpurile printre obiecte, printre graniţe fel de fel, prin bucurie, extaz, durere, prin aburii istoriei. Aici, Maestro, nu este vorbă despre disecţii, despre teatru, despre actorie şi regie. Este vorba şi despre asta. Ba încă într-o manieră desăvîrşită. E cu mult mai mult, însă. Am intrat în mintea şi în spiritul unui om preocupat de oameni. Fiindcă m-aţi poftit în intimitatea fiinţei. Am intrat în laboratorul dumneavoastră, în felul în care el, Lev Dodin, vede omul în relaţie cu el însuşi, cu istoria, cu chestiuni cruciale. Omul cu putinţele şi neputinţele lui. Cu minciuna din el, cu trădările uriaşe, cu rezistenţa sau cu absenţa ei în faţa morţii. Şi a puterii. De orice fel. Am intrat, cu alte cuvinte, în viaţa unui artist care spune poveşti cu oameni despre oameni. Simplu. Îngrozitor de simplu. Am trăit pe aici zeci de ani ignorînd, de fapt, ideea de libertate. Lumina. Fie că am şoptit prin case, prin familii cîte ceva din ororile şi erorile comunismului, că i-am plîns pe cei omorîţi prin puşcării cumplite, la Canal şi în spitale psihiatrice, fie că n-am ştiut nimic din toate astea. Am trăit privaţi, la urma urmelor, de o dimensiune umană fundamentală: libertatea. Or, acest spectacol-mărturie tocmai despre asta vorbeşte. Răvăşitor. Fără patimă. De regulă, Maestro, discuţiile cam tranşează şi separă istoriile. Holocaustul şi Gulagul nu sînt intersectate în memoriile celor care se străduiesc, cum pot, să ţine treze conştiinţele. Se vorbeşte despre una sau despre cealaltă pată din existenţa umană mai degrabă exclusivist şi intolerant. Ceea ce Grossman propune, iar dumneavoastră, Lev Abramovici, aduceţi pe scenă este tocmai acel discurs moral în care prăpastia separă nu în funcţie de sînge, de gene şi de etnie, ci numai după ticăloşie. Fascismul şi comunismul stau de aceeaşi parte a baricadei. Împreună cu totalitarismul, cu extremismul. […] Ura faţă de om a fost, însă, la fel de uriaşă şi de covîrşitoare. Ca şi în spectacolul acesta, am trăit cu toţii pe aceeaşi scenă. În faţa şi în spatele gratiilor. Familiile şi-au dus povestea mai departe. Unii prizonieri în temniţe comuniste sau hitleriste, alţii, prizonieri în spatele Cortinei de Fier. Unii iubind, alţii urînd. Unii semnînd pactul cu Mefisto, alţii rezistînd. Ce este umilinţa şi cînd ne atinge? Despuiaţi de tot şi de toate, prizonierii din orice puşcărie, evrei sau anticomunişti, îşi cîntă povestea în spectacol. Instrumentele de suflat fac o fanfară care urmează moartea-îngheţ din noi, din istoria la care, unii, am fost complici. Sau nu. E clarobscur. E noaptea din fiinţele păcătoase. Ce este fericirea, Maestro? Pe verticală sîntem singuri. Cu bagajul personal. Şi cu conştiinţa individuală.

[...] Nu există o graniţă trasată limpede între viaţă şi teatru. Oamenii se plimbă şi pe teritoriul ficţiunii, şi pe cel al realităţii. Şi îşi duc cu ei destinele. Spectacolele ne aduc împreună, însă. Împreună este atunci cînd îmi sparg lanţurile în care m-am încătuşat şi nu vreau să fiu singură. Împreună este atunci cînd îmi pasă. Cînd devoţiunea fantastică a acestor actori mă tulbură. Într-un fel, ceva din mine pleacă odată cu ei. Ceva din ei, din dăruirea lor, din disciplina lor, din inteligenţa lor, din veneraţia lor faţă de teatru şi faţă de dumneavoastră rămîne, de fiecare dată, cu mine. Vă urmăresc ritualul: păşiţi încet-încet pe scenă, pînă la rampă. Vă aplecaţi, salutaţi. Vă întoarceţi, apoi, cu faţa la actorii dumneavoastră. Îl priviţi pe fiecare în ochi şi îl aplaudaţi pe fiecare în parte. Ca un dirijor care îşi salută fiecare muzician din orchestră.

Mi-am permis să-mi petrec această noapte cu dumneavoastră, Lev Abramovici Dodin. În tihnă. Acum, apar stele pe cerul dimineţii mele. Cu bine!”

Marina Constantinescu este critic de teatru, eseist și realizatoarea emisiunii Nocturne, la TVR 1.

Foto: Lev Dodin (sus), „Viață și destin” (jos) - wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
NYP: Minciunile oamenilor de știință cu privire la pandemia COVID-19. Virusul care a omorât milioane de oameni, posibil creat de om
La patru ani de la izbucnirea pandemiei de Covid, în SUA se aduc acuzații de falsificare a adevărului de către oamenii de știință, iar dr. Fauci este arătat cu degetul pentru că a ținut cu „big pharma”.
image
Copii forțați de părinți să stea la cerșit pe vânt și ploaie, printre mașini, pe un drum din Buzău
Poliția a pus capăt chinurilor la care au fost supuși mai mulți copii și un adult cu handicap chiar de către cei care ar trebui să aibă grijă de ei. Două cupluri din comuna buzoiană Siriu, care aveau relație de concubinaj, și-au obligat copiii și nepoții, minori și un adult invalid, să cerșească
image
Profesoară în vârstă de 30 de ani, găsită vinovată după ce a făcut sex cu doi elevi minori. Ce îi scria unuia dintre tinerii de 15 ani VIDEO
O profesoară de matematică din Marea Britanie, în vârstă de 30 de ani, supranumită „Bunda Becky” de către elevi, a fost găsită vinovată pentru că a întreținut relații sexuale cu doi adolescenți. În fața instanței, ea a încercat să dea vina pe comportamentul elevilor.

HIstoria.ro

image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.
image
Bătălia de pe frontul invizibil al celui de-al Doilea Război Mondial
La izbucnirea războiului, în 1939, în Marea Britanie exista pericolul formării unei puternice coloane a cincea. Agenții Serviciului britanic de securitate (MI-5) au reușit să neutralizeze rețele importante de simpatizați pro-germani din Regatul Unit.