Noi nu știm a visa războiul

Înainte de a fi, realitatea a fost vis. Trebuie să fi fost vis, altfel nu ar putea exista vreodată. Cine a spus asta? Hai să fim serioși! Adică ce, dacă o să aflați că a spus-o Pitagora, o să dormiți la noapte liniștiți, iar dacă a spus-o Jung, o să aveți o insomnie cruntă? Dacă a spus-o Solon din Atena, mîine, la cumpărături, o să dați fără probleme de portofel, la locul lui, iar dacă am spus-o eu o să constatați că nu-l mai aveți? A fost „arestat” de careva dintre ciorditorii profeșioniști ai locurilor noastre de promenadă, relaxare, de bunăstare și afișare de status/prestigiu, numite mall-uri? Iaca, să-mi dați voie să nu cred! Dar, dacă îi trebuie cuiva atît de neapărat o referință cu ștaif, o să vă trimit la Eminescu, omul arhetipal al universalității culturale: „În faptă, lume-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sînt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”. Dacă nu vă ajunge o singură viață pentru a desluși toate sensurile și a cutreiera toate frumusețile miraculos ascunse în aceste vreo patruzeci de cuvinte, nu este cazul să vă faceți griji prea mari. Sînt aproape sigur că Eminescu nutrea, undeva ascuns, convingerea că trebuie să mai avem, cumva, măcar încă o viață. Prea este săracă, searbădă și cutreierată de nevoi cea în care tocmai ne aflăm, mai mult din întîmplare, consecință a accidentului fatal numit naștere! Acum, că am pus primul pas pe calea celor o mie de li, drumul poate merge mai departe.

Subiectul propoziției care stă drept titlu acestui text, „Noi”, ține loc de „poporul român”. Sintagma aceasta nu dă deloc bine, în vremurile din urmă. De aceea am ocolit-o. Mai ales într-un titlu, sună pompos, fals, nelalocul ei. De aici, nevoia explicației din text. De îndată ce am dat de subiect, însă, parcă văd că mă și întreabă careva: stimabile, ce este aia „poporul român”? O definiție, ceva, să știm și noi despre ce vorbești! Acum, ce să mai umblu cu cioara vopsită și să vînd gogoși cu aer de „filozofie” fină ori știință ezoterică! Nu știu! Nu am o definiție. Adică am mai multe, dar nici una nu stă în picioare, de îndată ce începi să sapi în jurul ei. Sociologia de azi știe să facă anatomie și ceva fiziologie a „ființelor colective”, grupuri, categorii sociale, colectivități umane mai mari sau mai mici, dar, la fel ca și în medicină, nimeni nu ar putea susține că un schelet bine și complet descris este totuna cu un om în carne și oase sau că o listă cu descrierea funcțiilor pe care le susțin organele sale ar fi capabilă să spună ceva despre identitatea socială, noologică sau sufletească a ființei respective. Totul este să stabilim, pe o cale sau alta, dacă „poporul român” există ca realitate. Cum știința socială nu ne pune la dispoziție mijloacele sigure necesare pentru a face determinările de trebuință, nu ne rămîne decît să ne bazăm fie pe credință, fie pe matematică. Credința ne lasă libertatea să spunem, fără alte precondiții: da, eu cred sau eu nu cred că există. De aici rezultă nu doar un grad generos de libertate pentru fiecare cititor, ci și posibilitatea incomodă de a vedea dialogul abia înfiripat, continuat, mai departe, doar cu cei care cred. Mă rog, nu că ceilalți nu ar fi invitați să rămînă și să ne însoțească, mai departe. Dimpotrivă. Matematica, în schimb, ne pune la dispoziție un alt tip de convenție. Ea a stabilit și a admis că, pentru a desfășura și a parcurge anumite drumuri critice care duc către adevăruri sigure și mai ales noi, uneori punctul de plecare nu poate să fie decît o propoziție pe care nu o putem demonstra ca adevărată, dar pe care o presupunem a fi adevărată. Trebuie să luăm de bună precondiția adevărului. Axioma. Am putea să convenim, astfel, că propoziția „Poporul român este o realitate” joacă aici rolul unei axiome și servește ca punct de plecare în căutarea altor adevăruri, necesare și, poate, noi.

Acum, după ce am stabilit că, cel puțin pentru uzul demersului de față, poporul român există, ne putem întreba asupra relațiilor sale cu războiul. Nu cele istorice, în primul rînd. Acestea sînt ușor de decelat, relativ cunoscute, asemănătoare în diferite locuri și timpuri ale istoriei. Deosebirile constau doar în frecvența cu care, istoric, războaiele i-au răvășit pe unii sau pe alții, extinderea și severitatea distrugerilor provocate sau severitatea consecințelor sociale, economice, politice, culturale pe care diferite războaie le-au generat pe parcursul uneia sau mai multor generații. După toate aceste criterii, avem motive să spunem că poporul român a avut o relație „normală” cu războiul. Cel puțin în ultimul secol și jumătate, pe aria de cuprindere politică în care România a fost croită sau inclusă de alții, am avut partea noastră de războaie: „locale”, vezi războaiele balcanice; globale, cele două conflagrații mondiale ale secolului XX; de proximitate, cum este cazul confruntărilor care au dus la redesenarea politică a spațiului fostei Iugoslavii, iar acum hibride, vezi agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Războiul Rece, evident, nu ne-a ocolit. Pentru aproape o jumătate de secol, ne-a ținut prizonieri ai blocului de gheață numit „lagărul comunist”. Aproape trei generații au luat condițiile lui drept standarde de „normalitate”, în ciuda distorsiunilor masive la care a fost supus destinul istoric al României, respectiv viața de zi cu zi a milioane de oameni. Deasupra, umbra permanentă, uneori dominatoare, alteori abia băgată în seamă, a unui război care, dacă ar fi fost declanșat, ar fi putut să antreneze dispariția de pe fața Pămîntului a oricărei urme de viață, a oricăror urme materiale ale civilizației umane. Prezent a fost, în schimb, întotdeauna, apăsător, obsesiv, un alt tip de război: cel ideologic. În întreg spațiul sovietizat al Europei, decenii la rînd, fiecare cetățean a fost obligat și condiționat să îmbrace în fiecare dimineața, cînd se dădea jos din pat, uniforma de soldat al frontului ideologic. Unii nu au mai dat-o jos niciodată. Nici pe timpul nopții și al visării, nici în crucea evenimentelor definitorii din parcursul vieții: naștere, căsătorie, moarte. Prietenia, iubirea, ura, bucuria, tristețile, toate trăirile omenești au fost recrutate din oficiu, încorporate, instruite și apoi trimise pe frontul războiului ideologic. Deși nici sociologia, nici istoria nu ne-au dat măcar schițe ale consecințelor structurale ale celor două mari războaie ale secolului XX asupra societății, a mentalului colectiv și a culturii din România, cred că nu greșesc dacă spun că „urmele” lăsate de Războiul Rece sînt, de departe, cele mai adînci și mai grave prin deformările pe care le-au impus. Majoritatea le păstrăm și astăzi, după mai bine de trei decenii de parcurs într-o lume în care, cel puțin „tehnic”, Războiul Rece nu mai există. În realitate, a rămas și bîntuie printre noi, ca un șarpe stîrnit din cuibul lui. Cutreieră peste tot în căutarea unui nou adăpost permanent, își depune în continuare ouăle oriunde găsește o nișă cît de cît favorabilă, mușcă mortal conștiințele noilor generații de trecători neștiutori și nepregătiți să recunoască pericolele care îi pasc. Toate aceste războaie ale modernității care au răvășit adînc și societatea României au un singur lucru în comun, din perspectiva poporului român: ca să devină realitate, au fost visate mai întîi de alții. Pentru noi, ele au fost doar realitate. Abia din această postură, războaiele au purces să cutreiere coșmarurile celor care au plătit prețul pentru ele. Incapacitatea funciară de a visa războiul, de care „suferă” poporul român, este acreditată de fapte culturale și structuri antropologice fundamentale. În universul „creației populare”, așa cum îl avem, de bine, de rău, consemnat și păstrat, războiul aproape nu există. Nimic din structurile sale mitologice nu se regăsește. Relația războiului cu lumea zeilor, spre exemplu, pe care anticii și, pînă la un punct, și premodernii europeni o presupun ca „naturală”, în firea lucrurilor, la noi nu există. Arhetipurile eroice ale războiului, eroul, faptele eroice, victoria eroică, înfrîngerea antieroică nu se regăsesc în nici una dintre narativele pe care le considerăm constitutive pentru cultura poporului român. Destinele eroice, forjate de război, nu sînt nicăieri supravalorizate, ridicate pînă la rang de model absolut. Chiar și în istoria scrisă a modernității noastre, atît de puternic ideologizată încă din perioada interbelică, faptele remarcabile de război sînt mai degrabă anonime, numele de eroi sînt rare și se topesc aproape de la sine și imediat în fundal. Războiul este esențialmente „balaurul” care se năpustește asupra noastră și nimeni în cultura României nu a înfățișat mai convingător și modern acest tablou decît Hortensia Papadat-Bengescu.

Deficitul nostru de „visare războinică” nu ne conferă nici galoane de unanimism, în plus față de alții, nici atribute de excepționalism care să ne scoată din „normă”. Li se mai întîmplă și altora. Este pur și simplu o condiție istorică și sufletească. Una care are consecințe directe și cel mai adesea păgubitoare pentru destinul politic al României și pentru întîlnirile sale periodice cu condiția de anormalitate pe care o numim război. Nu doar mentalul nostru colectiv, ci și instituțiile constitutive ale guvernării au fost, fără excepție, deloc, insuficient sau rău pregătite pentru oricare dintre războaiele care au venit peste noi. Chiar și atunci cînd iminența războiului era covîrșitoare, realitatea lui ne-a luat mereu prin surprindere. Am fost confruntați fără excepție și de fiecare dată cu dilema alegerii părții lîngă care să mergem la război. Decizia a fost precedată, mai de fiecare dată, printr-un balans între părțile constitutive ale războiului respectiv și precipitată în cele din urmă de influențele externe, mai mult decît de mutarea dintr-o parte în alta a unui ipotetic centru de greutate al politicii din România. Întotdeauna și de fiecare dată, am avut de plătit cel puțin un car-două de oale sparte de pe urma războaielor la care am luat parte, iar balanța „costuri-beneficii” nu a fost niciodată prea aproape de echilibru. Nici favorabilă. Dimpotrivă.

Cornel Codiță este sociolog, analist militar, profesor universitar și general în rezervă al Armatei Române.