Noi, modernii – un raport complicat și complex cu tradiția

Horia-Roman PATAPIEVICI
Publicat în Dilema Veche nr. 864 din 29 octombrie - 4 noiembrie 2020
Noi, modernii – un raport complicat și complex cu tradiția jpeg

(…)

Așadar, ce este complicat şi complex în raportul pe care noi, modernii, îl avem cu tradiţia? Complicat este faptul că noi ne-am construit conştiinţa de moderni într-o manieră care a implicat repudierea. Complexă este însăşi maniera în care, dintr-o tradiţie veche, se articulează o tradiţie nouă.

Dacă este să mă refer la cele două exemple pe care le-am dat ca rezumat al conferinţei mele, respectiv naşterea modernismului şi naşterea ştiinţei moderne a naturii, atunci vedem pe cele două exemple atît componenta de complexitate, cît și componenta de complicație. Am să mă refer acum doar la naşterea ştiinţei moderne a naturii, pentru că este mai puţin cunoscută. Naşterea ştiinţei moderne a naturii este un fenomen, de obicei a fost descris ca fiind o revoluţie – „revoluţia ştiinţifică” – legat de o reformă profundă a cunoaşterii. Să ne uităm la Descartes, bunăoară. El proclamă ideile lui ca fiind în ruptură cu tradiţia, dar în momentul în care medieviştii, un Étienne Gilson, de exemplu, s-au aplecat asupra surselor acestor idei, a terminologiei sale, au văzut că sînt saturate de prezenţe scolastice. Întrebarea este: de ce primii moderni s-au raportat prin repudiere la tradiţia din care proveneau? Răspunsul este: legitimitatea. Și dincolo de legitimitate, care este generală, răspunsul și mai specific stă în modul în care modernii s-au născut. Modernitatea ştiinţifică nu a apărut ca o descoperire remarcabilă, ci a apărut ca o proclamaţie a unor scopuri religioase care voiau să folosească reforma cunoaşterii pentru a obţine o reformă a omului. Cartea faimoasă a lui Francis Bacon, Noul organon,  era plănuită să fie doar a doua carte din cele şase a ceea ce el a numit „marea instauraţie”. Această mare instauraţie era un program extrem de complex, prin care erorile trecutului, recent şi mai vechi, erau depășite. Iar istoricii care s-au ocupat de această carte ne-au identificat cu limpezime aceste erori ale trectului: pe de o parte, trufia cognitivă a magicienilor Renaşterii, pentru care Bacon avea un exemplu sub ochi, cu o generaţie mai devreme, este vorba de John Dee, şi, pe de altă parte, sterilitatea ştiinţifică presupusă a aristotelismului şi a ştiinţei medievale. Din acest motiv, marii inovatori în ştiinţă din secolul al XVII-lea, pe lîngă faptul că toți sînt teologi seculari, au ideea – mai puţin Galileo Galilei, totuși – că descoperirile ştiinţifice constau de fapt în redescoperirea unui corp de cunoştinţe pe are ei îl asociau cu o antică înţelepciune, o antică teologie. Newton, de exemplu, credea în acest lucru. Această antică înțelepciune, dacă ar putea fi restituită aşa cum era ea, neadulterată de erorile care s-au interpus între aceşti antici care aveau cunoaşterea şi modernii care acum o redescoperă, ne-ar da soluţia la cunoaşterea ştiinţifică.

Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, capodopera lui Newton, apare în 1687. În 1690, Newton lucrează la o nouă ediţie şi plănuia să adauge, în cartea a treia, pentru propoziţiile între 4 şi 9, nişte scolii. Aceste scolii au fost descoperite ulterior, au fost numite „scoliile clasice”, pentru că toate exprimau această credinţă care pentru noi este stranie, că ei redescopereau o cunoaştere pe care această prima theologia o avea. Dar realitatea este că ştiinţa modernă a naturii se naşte în Evul Mediu. Secolul al XIV-lea, care a fost considerat un secol întunecat şi perfect steril, este dimpotrivă un secol care pentru ştiinţa modernă a naturii, pentru naşterea ei, este un secol formidabil. Atunci s-au descoperit teorema vitezei medii, legea mişcării uniform accelerate – adică cum depinde spaţiul parcurs de un mobil care este într-o mişcare uniform accelerată de timp, de scurgerea timpului, proporţionalitatea fiind cu pătratul timpului. Aceste două teoreme care sînt atribuite lui Galileo Galilei au fost demonstrate de fapt în prima jumătate a secolului al XIV-lea, la Colegiul Merton de la Oxford, şi ele au fost – cu o demonstraţie geometrică foarte elegantă, care se găseşte de fapt la Galileo Galilei – reformulate la universitatea pariziană de Nicole Oresme, mare savant al Evului Mediu.

p14 jos wc jpg jpeg

Întrebarea este: de ce aceste lucruri au fost ocultate? Galileo Galilei însuşi le ocultează. Cînd au fost descoperite aceste contribuţii ale ştiinţei medievale au pus în discuţie afirmaţia standard care a fost vehiculată încă din secolul al XVI-lea şi merge pînă la Lagrange, la 1788, aceea că între Arhimede şi Galileo Galilei s-au scurs 18 secole de beznă din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice. Această afirmație a fost infirmată. Pe de altă parte, a fost pusă în criză însăşi maniera în care modernii au ajuns la conştiinţa de sine că sînt moderni, şi anume prin legitimitatea timpurilor moderne în raport cu trecutul. Iar acest lucru nu a fost depăşit niciodată.

Modul în care noi sîntem moderni pune în criză modul în care ne raportăm la tradiţia care ne precedă. Acest lucru este valabil pentru medievalii care ei, primii, s-au afirmat ca moderni. Ceea ce a fost uitat este Bizanţul. Pentru conștiința medievală, marele refulat este Bizanţul. După aceea, în secolul al XVII-lea, ceea ce este uitat este Evul Mediu, şi această uitare a Evului Mediu este identică cu o repudiere a lui pentru afirmarea unei legitimităţi care nu vrea să ştie de aceste surse instituţionale, societale, ştiinţifice, filozofice, teologice, valorice ale modernităţii.

Gîndiţi-vă: dacă modernitatea ar fi putut apărea în China, care este o formidabilă civilizație, ori în India?

Modernitatea este ceva care a apărut într-un cadru, într-un „moral framework”, care este și un cadru filozofic, și un cadru teologic care este legat de civilizația creștinismului latin, respectiv de Evul Mediu, dar este şi un „scientific framwork”, un cadru ştiinţific. Legitimitatea modernă s-a construit prin repudierea acestor origini şi deci prin uitarea lor, dar refulatul are proprietatea că revine. Acest lucru nu a fost niciodată cu adevărat abolit şi complicaţia modernă ţine de această manieră de a asuma conştiinţa de sine a faptului de a fi modern prin mecanismul repudierii, uitării şi refulării.

Dacă ne uităm la situaţia de astăzi din Statele Unite, vedem o mişcare foarte militantă care pornește de la anumite teorii cum ar fi teoria puterii a lui Foucault, deconstrucţionismul lui Derrida, teoriile despre gen şi pansexualism ale lui Kinsey şi ale lui Money. Aceste teorii constituie un sistem filozofic şi ideologic care poate fi numit postmodernism şi care funcţionează ca o afirmare a unei noi conştiinţe a faptului de a fi modern. Acest sistem pretinde că aduce o idee de justiţie socială eliminînd toate lucrurile pe care Marx le denunţa atunci cînd descria raporturile de exploatare şi lupta de clasă, respectiv discriminările, marginalizările etc. Or, acest sistem este, de fapt, un proiect de societate. El este identificat cu o afirmare progresistă, acum cu adevărat corectă, a ideii de justiţie socială. Și cum se face asta? Prin eliminarea referinţei la trecutul modernităţii clasice. Ce e pus în discuţie este memoria culturală, prin afirmarea că ceea ce noi numim „canon cultural occidental” este consecinţa unor raporturi de putere din trecut prin care unele elite urmăreau consolidarea puterii lor şi care se bazau în puterea lor pe marginalizare, exploatare, excludere, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pe faptul că acest canon conţine în sine ceea ce instituţiilor liberale li se reproşează ca fiind rasism sistemic și raporturi de exploatare sistemice. Ca atare, femeile sînt zugrăvite într-o manieră constant subordonată, iar valorile care respiră prin toate operele canonului occidental și al culturii europene, în general, sînt valori ale bărbatului creştin sau antipăgîn, afişat în poziţii de putere şi care articulează valori ale unor societăţi patriarhale în mod fundamental codificatoare ale unor raporturi de putere şi de exploatare. Ca atare, judecarea culturii din perspectiva rectificării ei pentru a obţine o justiţie şi o echitate socială în fine în acord cu demnitatea omului, asta seamănă foarte bine cu modul în care modernitatea, în secolul al XVII-lea, a cîştigat o legitimitate prin rectificarea, prin uitarea, prin repudierea acelui cadru de referinţă cultural, ştiinţific, teologic care a făcut-o cu putinţă.

Ultima propoziţie a conferinţei mele este aceea că noi, modernii, prin faptul că sîntem moderni şi prin specificitatea afirmării modernităţii, trăim nu doar un raport complex cu tradiţia (complexitatea ţine de articularea tuturor tradiţiilor care inovează pe un corp de tradiţii care devin vechi), ci că acest raport este unul de repudiere. Ţine de modul în care noi ne afirmăm legitimitatea ca moderni să funcţionăm prin repudiere. Repudierea înseamnă întotdeauna rescrierea istoriei, înseamnă uitarea unor secvenţe din istorie care, însă, prin uitarea lor nu sînt şi complet eliminate. Ele rămîn în noi, ca un soi de refulare – şi asta este partea de complicaţie inevitabilă a raportului modernilor cu tradiţia.

(fragment din conferința susținută în cadrul Conferințelor Dilema veche, pe 17 octombrie 2020)

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.