Nivelul zero

Există un nivel zero al democraţiei, care ţine, pentru fiecare dintre noi în parte, de libertatea individuală. Cînd vrei să călătoreşti în SUA, eşti cetăţean român şi ai nevoie de o viză, scena eliberării ei la Consulatul general american din Bucureşti, după 11 septembrie 2001, pare desprinsă din Orwell. Te strecori, mai întîi, la ora fixată, printre garduri de fier, sub privirile suspicioase ale poliţiştilor români. Te iau în primire apoi funcţionarii americanoizi (români în uniforme cu acvile înstelate pe umeri) din paza clădirii. Au mai trecut două ore. Cînd ajungi în sala finală, într-o atmosferă de maximă încordare, eşti aşezat cu spatele la funcţionarii care pun întrebări celor chemaţi, unul cîte unul, la interogatoriu. Confidenţialitatea acestor discuţii, în prezenţa a zeci de persoane în aşteptare, cu faţa la perete, dar cu urechile şi nervozitatea stîrnite de frînturile de întrebări şi scîncetele de răspunsuri, devine o formă perversă de complicitate selectivă la stresul colectiv. Pentru că de acest stres suferă şi funcţionarii bănuitori şi petiţionarii angoasaţi. În sfîrşit, ajungi în faţa funcţionarului consular. Engleza ta de-acasă, din literatură şi sălile de cinema, nu se potriveşte cu dialectul texan al domnişoarei de culoare. Poţi avea parte de un interpret, dar atîta vreme cît ştii englezeşte, o a treia prezenţă şi ideea că engleza ta e nulă alcătuiesc o umilinţă suplimentară. Ţi se răsfoieşte paşaportul, privirea cade asupra vizei libaneze. Ce-ai căutat acolo? Cînd, cu cine, de ce, de fapt? Cînd se termină, pleci cu toate întrebările puse şi răspunsurile nespuse, atîrnînd atît de greu în coşul tău zilnic de griji. Cîndva, în după-amiaza celei de-a doua zile, revii în grupul de cîteva zeci sau sute de persoane. Ninge sau plouă, dar stăm cu toţii afară, pe o stradă baricadată la capete, sub privirile ironice ale subofiţerilor români de poliţie, care te recunosc cu vicleană satisfacţie, pe tine, vorbăreţul mondialist de la TV, în lumea petiţionarilor care nu cuvîntă. Apoi cineva ne strigă pe nume, unul după altul. Prilej de socializare definitivă a privacy-ului în care doresc să călătoresc în America. "A, domnul X, unde mergeţi, şi eu tot la Corpus Christi, ce mai face domnul Cristian Tudor Popescu, e într-adevăr mai vesel în realitate?" Evazionez cu un zîmbet popular, printre mătuşile din Vaslui chitite să crească copii în Providence, şi-o tai spre Batiştei, nu înainte de a-l auzi pe poliţistul de la Sri mîrîind, sub chipiul postsovietic: "asta dacă venea pe-aici pe vremea împuşcatului, se lecuia definitiv de America". Acesta este un episod desprins din realitate. Din toate punctele de vedere, avem de-a face cu una din scenele normalităţii post-nine-eleven. Bastionul democraţiei trebuie - nu-i aşa - apărat în faţa terorismului şi scopul scuză mijloacele. În mod evident, parametrii democraţiei jeffersoniene au fost depăşiţi în ciné-vérité-ul propus mai sus de actualitatea celor brucanieni, pe care s-a grefat doctrina Bush-Cheney. Din perspectiva libertăţii individuale şi, în general, a "valorilor lumii libere", avem de-a face cu un recul de tip central-asiatic. Dar libertatea mea individuală de călătorie, ponosită de birocraţia vizelor, nu este mai ameninţată de posibilitatea detonării unei bombe islamiste, educată într-o universitate germană, sub scaunul metroului, pe care tocmai m-am aşezat mulţumit, la Madrid sau Londra? Caut apoi grăbit argumente în favoarea superiorităţii libertăţii individuale, de tip anglo-saxon, în faţa egalităţii comunitare de tip germanic sau rusesc. Prima este motorul democraţiei liberale, a doua poate fi, ca în prima jumătate a secolului trecut, suportul autoritarismului totalitar. Există însă un al treilea argument, pe care ni-l livrează Aristotel, cu mult înaintea "valorilor occidentale": definiţia democraţiei asociază libertatea ( eleutheria ), egalităţii (isonomia). Doar aşa, omul "poate să trăiască aşa cum vrea". Dar mai multe microfoane cu camere de luat vederi pe cap de occidental, mai mulţi funcţionari austeri şi oculţi pe urmele tale nu ne transformă, cu timpul, pe toţi, în vinovaţi, în timp ce duşmanii societăţii deschise, în Irak sau aiurea, au învăţat să ocolească obstacolele puse în calea libertăţii tuturor, optînd pentru sinucidere ca act suprem de libertate, în timp ce noi preferăm în continuare supravieţuirea, cu orice preţ? Cred că din această dilemă de dramatică actualitate nu ieşim decît asumînd următoarele premise: Mai întîi, trebuie să ne spunem că lumea noastră, a libertăţii curente şi paşnice este vulnerabilă, şi păstrarea ei poate să ducă la repetarea atentatelor teroriste din America, oricînd şi oriunde. În al doilea rînd, creşterea vigilenţei şi a măsurilor de supraveghere poliţienească ar putea să aibă efecte secundare importante pentru alte bunuri private sau publice. Severitatea mijloacelor de interceptare a teroriştilor sporeşte succesul autorităţilor în combaterea traficului de droguri, a migraţiei clandestine, a violării embargoului asupra exporturilor interzise. Cineva credea chiar că supravegherea sporită a gărilor, aeroporturilor sau a conductelor cu apă ne-ar putea apăra mai bine nu doar împotriva teroriştilor, ci şi a agenţilor înalt-patogeni H5N1, Saars, Ebola, Sida. În al treilea rînd, apărătorii securităţii imperative le-ar putea spune practicanţilor laxismului libertar că intervenţia militară americană din Irak, pe lîngă zeci de mii de morţi şi haos, a creat condiţiile pentru democratizarea, oricît de lentă, a acestui spaţiu. În această ipoteză, acum imposibil de verificat cu succes în realitate, ar consta tocmai victoria democraţiei asupra terorismului. Dar de cîtă democraţie şi securitate este nevoie, dacă preţul impunerii şi menţinerii lor este mai mare în vieţi omeneşti şi suferinţă, decît non-intervenţia? Zgribulit, cu viza americană în buzunar şi legea morală clipind intermitent din cerul înstelat, petentul îşi face loc, oarecum consolat, printre greviştii de la gura metroului.