Neverending Story
În primăvara lui 2021 am depus armele. Am renunțat să mă mai gîndesc că voi mai ajunge în FM. Orice tentativă eșuase și începusem să mă conving că „faza cu radioul” este doar în capul meu. După un an și jumătate, dacă mă întorc la acea perioadă, aș putea spune că eram nervos, furios și frustrat. Așa că renunțarea mi-a făcut bine, m-a eliberat, furtuna s-a domolit, iar barca a început să plutească liniștit.
Cred că am avut mai bine de o lună în care nu m-am gîndit deloc la radio, iar singurul contact era doar la volan. Destul de rar. Nu schimbam postul, mergea din inerție, în surdină, cred că aș fi putut asculta orice. Și cînd spun orice, asta înseamnă orice. Nu aveam nici o emoție, nimic. Muzica, reclamele, știrile, anunțurile DJ-ilor se succedau fără nici un impact. În sinea mea m-am bucurat amar, dar tot un fel de bucurie a fost. Reușisem să mă desprind. N-a durat mult, într-o lună a sunat telefonul și relația mea cu FM-ul s-a reînnoit.
Să lucrezi la un radio este dincolo de un job sau cel puțin așa este pentru cei din generația mea. Sînt multe lucruri care merg dincolo de înțelegere. E o treabă pe care e nevoie s-o faci cu pasiune. Telefonul primit și reîntoarcerea în FM mi-au deschis altă întrebare: „Băi, dar dacă renunțam, oare ce lăsam în urma mea?”.
Muzica a lăsat urme profunde în viața mea. Am fost ghidat de un tată ce nu era meloman și care a găsit o cale să-mi deschidă gustul pentru muzică. Dacă ar fi să mă raportez la el, aș spune că el asta a lăsat în urmă. Am relație organică cu muzica. Sînt piese care mă pot întoarce exact în locul și timpul în care le-am ascultat, care, invariabil, după orice ascultare tot acolo duc și recompun scena inițială. Văd exact locul, ba mă văd și pe mine și e ciudat, dar așa se întîmplă, simt din nou mirosurile din acea vreme. Este ca și cum m-aș întoarce în timp, dar fără nici o putere de a acționa. Sînt doar spectator al unui moment pe care îl știu pe de rost. Unele dintre ele nu-s foarte fericite, așa că mă bucur că nu toate cîntecele reușesc să facă transportul ăsta în timp.
30 de ani de lucrat în media, chiar dacă au fost și ceva întreruperi, fac o cifră generoasă. Primii ani au fost de acumulări masive, emisiuni de orice fel, chiar și noaptea, stiluri muzicale foarte diferite. La bilanțul ăsta mi-am dat seama că nu am făcut emisiuni de jazz și de manele. „Nu stau atît de rău“, mi-am spus. Primii ani au fost puțin de Vest Sălbatic, au fost probleme uneori cu banii, țin minte că la un moment dat puteam alege să fim plătiți în produse. Dar cum pasiunea a învins rațiunea, am mers mai departe. Nu aveam nici un plan, dar nici rate care să mă chinuie și să mă facă să găsesc soluții. Îmi plăcea să difuzez muzică și să vorbesc despre ea. La momentul ăla sursele de informație erau foarte puține, nu era Internet și toate textele, aproape toate, erau bătute la o mașină de scris ce făcuse războiul sau scrise de mînă. Ceea ce azi mi se pare îngrozitor pentru că eu nu prea îmi înțeleg scrisul. Citeam interviuri din diferite reviste muzicale, unele dintre ele împrumutate, apoi încercam să transpun în informație cam tot ce spuneau artiștii și în același timp căutam metafore tari pentru a-i descrie. Țin minte că pe Jim Morrison l-am făcut „rege al rock-ului orgasmic” și s-a rîs cumplit, spre marea mea mirare. Dar a și fost un moment, spun eu acum, determinant în tot ceea ce a urmat. Cumva, am realizat, dar în subconștient, că fără poveste nu se poate în radio.
Tot ce a urmat de acolo a fost un drum spre găsirea unei căi de comunicare, un drum pe care încă merg, nu cred că am ajuns la destinație, încă mai caut. Drumul ăsta a însemnat și un blog cu trei generații, unul în perioada de Far West a blogging-ului, unul cînd credeam că inițialele numelui meu, M.D., pot însemna ceva, iar cel din urmă a pornit după ce am lansat un radio online, eclecticfm. Cu radioul mi-am dorit să dezvolt poveștile într-o direcție mai puțin explorată, de fapt mi-am dorit să le spun cu ajutorul muzicii. Muzica să fie cea care dă o stare pentru poveste, mai ales că aici toată chestiunea este mult mai liberă ca atunci cînd spui povestea cu ajutorul cuvintelor. Deja începi să îngrădești imaginația, informația spune lucruri concrete, ba poate merge pînă acolo unde schimbă percepția multora și poate chiar dezamăgește. Iar noi nu vrem ca poveștile să dezamăgească. Pentru că întotdeauna în povești personajele nefaste sînt învinse, chiar și după lupte ce durează șapte zile, iar binele triumfă.
Am realizat destul de tîrziu lucrul ăsta, dar unele lucruri nu pot fi schimbate. Nu pot da un final fericit dacă cîntecul nu face asta. Și atunci am început să caut mult mai adînc, să mă leg de cuvinte, să le caut sensurile. Asta presupune deschiderea mai multor piste și a-l lăsa pe cititor sau pe ascultător să îmbrățișeze calea convenabilă.
În tot anul ăsta și jumătate de cînd am reluat radioul m-am gîndit des la ce las dacă mîine spun stop la tot. Și evident că este legat de muzică. Mi-ar plăcea să las, la rîndul meu, tot o poveste. A unui copil ce și-a găsit în perioada comunistă o evadare în muzică și căruia și acum, ca adult, muzica îi proiectează un film în care mirosurile, imaginile de acum 30-40 de ani îl fac să trăiască un „neverending story”.
Mihai Dinu este realizator de programe la Europa FM.
Foto: wikimedia commons
