Nescrisele şi nemuritoarele

Cînd am poposit în Valea Chioarului, habar n-aveam cîte horinci voi avea la activ pînă la finele zilei. Însă la sfatul unei prietene din zonă "dacă omu’ vă pofteşte, nu refuzaţi, s-ar simţi jignit", n-am jignit o sumedenie de oameni. Chioarul e o zonă istorică şi una dintre cele patru zone folclorice ale Maramureşului, aflată în partea de sud, cu peisaje minunate. Cu toate astea, agroturismul (care în restul Maramureşului e superdezvoltat), în Vale de abia se iţeşte. De altfel, chiar în ziua în care am descoperit Chioarul şi horinca sa, 50 de cursanţi dădeau examenul de absolvire pentru a putea deschide pensiuni. "Din păcate, la capitolul ăsta am rămas în urmă" - ne spune viceprimarul, Dorel Dale. "Pentru că ne-a lipsit curajul de a începe; în celelalte zone, de pildă în Maramureşul istoric, oamenii au fost mai uniţi şi au şi păstrat mai mult tradiţiile." Mă uit împrejur. De-a lungul unei şosele, tivită la milimetru cu un soi de plantă decorativă (o specie de varză care face numai culori, dar nu şi căpăţînă) se întind case frumoase, elegante, dar aproape ca la oraş. Gresie, faianţă, termopane. Termopan pe lemn. Şi chiar în biroul viceprimarului pe masă tronează steagul Uniunii Europene. Tradiţiile se mai păstrează... dar în variantă niţel upgrade; turiştii amatori de mediul rural, impun regăsirea arhaicului, reluarea pulsului unui "de demult" ancestral, impunînd totodată şi luxul. Bunăoară, dacă orăşeanul vrea să mulgă vaca (de divertisment), va descoperi o Joiană curată şi spilcuită, ca de expo, nu ca de muls. Iar ca margaretele să răsară mai abitir pe firma unei pensiuni, nu-ţi mai dă mîna, ca proprietar, să ai closetul în curte, ci baie la fiecare cameră, cu toate utilităţile (pentru cotare, mai aflu de la un reprezentant Antrec, contează şi numărul de umeraşe din dulap). În condiţiile astea, unde mai e arhaicul? Specificul ăla nescris? Acel ceva ce nu va putea fi niciodată influenţat de steluţa europeană sau de margareta agroturistică? Şi mi se răspunde dintr-o suflare şi cu multă mîndrie: plăcinta creaţă! Nu se mai face în nici o altă parte a judeţului. E ceva incredibil de simplu (ca orice lucru genial): un aluat din făină de grîu, apă, sare şi puţin oţet. Fără drojdie. O peliculă transparentă cu diametrul de 80 de cm, umplută ba cu brînză, ba cu varză sau cartofi. Servită cu smîntînă. Credeţi-mă, ca pe una care a gustat-o, trebuie să fii acolo, să-i înţelegi nemurirea. Şi mai întreb de un obicei, de care eu, cel puţin, în dorinţa de a nu jigni, n-am fost iertată. Rezistă străinii la horinca noastră? Aflu că da. Că francezii, deşi încîntaţi, o folosesc mai ciudat, adică nu în aceeaşi "etapă" ca noi. Dacă noi o bem ca aperitiv, ei - ca digestiv. ...Deşi n-am stat decît o zi în Valea Chioarului, am degustat horinca şi am savurat plăcinta şi am mai descoperit un nescris şi nemuritor: omenirea trecătorului. Pentru că, dacă treci pe acolo şi ai nevoie de un pahar cu apă, oamenii o să-ţi dea şi o cafea. Şi o horincă. CREDINŢA De fapt, pe doamna Ileana Marchiş, frumoasa noastră gazdă din Bîrsana, aveam să o cunosc prin fiul domniei sale, un tînăr cum n-am mai întîlnit şi cu care m-am tot "certat" pe teme religioase, în decor de serpentine şi de noapte. Ce m-a uimit a fost tonul calm cu care îmi vorbea, pe subiecte care pe mine mă înflăcărează pînă la enervare. Şi trebuie să recunosc, a avut cîştig de cauză în cam toate disputele. L-am întrebat, la finele călătoriei: de unde, astăzi, la un tînăr atîta... credinţă? Şi mi-a răspuns... de la mamă-sa. Povestindu-i, doamna Marchiş zîmbeşte (nu că asta ar fi ceva ieşit din comun pe chipul ei), îşi dezleagă şi-şi releagă baticul sub bărbie. "La noi, cînd eram mică, mama, fie iertată, ne punea întotdeauna să ne rugăm lui Dumnezeu. Învăţam singuri rugăciunile, iar de la biserică nu aveam voie să lipsim. Şi-mi făcusem un obicei: să duc de fiecare dată un buchet de flori. Şi credeţi-mă, mi-o rămas şi-amu aşa... dacă nu am timp sau mă doare piciorul şi nu ajung dimineaţa la mînăstire, cînd trece o femeie bătrînă o opresc: mătuşă, îmi duci şi mie un buchet de flori?" S-a născut în 1954 în Bîrsana într-o familie de agricultori. A făcut liceul pedagogic şi din ’74 este învăţătoare. Fiind învăţătoare, o întreb cum mai sînt copiii satului. Îmi răspunde că "doar merg cu părinţii la biserică..." În Bîrsana se poartă costumul tradiţional. Dar mai mult femeile şi mai mult cele în vîrstă. Şi doamna Marchiş zîmbeşte iar. "Amu, tinerii ăştia, de au mers ei în Occident, au văzut şi poartă şi altfel de îmbrăcăminte; apoi îmbrăcămintea asta populară e tare grea. Cînd iei pe tine un lecri de iarnă, apăi atît îi de greu, de parcă nu poţi să-ţi ridici mîinile nici să-ţi faci o cruce." Şi mai e ceva: un costum popular este destul de scump. Iar cei săraci nu şi-l permit. E scump şi pentru că nu mai are cine-l face, meşteşugul fiind ştiut doar de femeile bătrîne. Dar ea a făcut pentru toţi copiii ei. "Îmi mai place şi mie să-i văd pe toţi în costum tradiţional." Şi-mi deschide camera de zestre. Ceva ca în 1001 de nopţi maramureşene. Cergi, perne, prosoape, feţe de masă, cearşafuri, covoare, preşuri... toate lucrate de mîna ei. Îmi vorbeşte de culorile vegetale, pe care le face singură şi de care e atît de mîndră. Camera a început-o de cînd a fost fată. A ştiut a lucra de la sora şi de la mama ei. Mama ei, fiind bolnavă, n-a putut a-i face zestrea, aşa că, la fiecare salariu ea îşi programa bănişorii, puţini cîţi erau şi încet, încet, de-a lungul unei vieţi de om a realizat minunata cameră de zestre. O viaţă grea? Cu siguranţă, însă chipul doamnei Marchiş nu arată. Îmi vorbeşte de Dumnezeu şi de Biserică şi de toate obiceiurile legate de religie, care nu vor pieri niciodată (la sat, oamenii care divorţează sînt încă dispreţuiţi!). "La biserică nu înveţi lucruri rele; şi parcă, auzind cuvîntul lui Dumnezeu, duminică de duminică îţi aminteşti şi cînd îţi vine să faci ceva rău. Şi dai înapoi." Bătrînica, bobul de neghină al dimineţii din Bîrsana, urcînd încet şi hotărît, a ajuns la mînăstire. S-a închinat, cu aceleaşi gesturi de 80 de ani, a sărutat icoanele, sărutate de sute de mii de ori, şi s-a aşezat alături de celelalte femei, în partea stîngă. Şi a rămas acolo, pînă la sfîrşit, după care s-a ridicat încet şi s-a întors acasă, pe acelaşi drum hotărît, dar eliberat de nesiguranţă. Sînt, pînă la urmă, tradiţiile noastre de suflet, nescrise şi nemuritoare.