Nervi şi nevricale

Despre nervii românilor se poate vorbi la nesfîrşit. Se pare că românii sînt foarte nervoşi, necontrolaţi şi zgomotoşi. Deci se pare că nu-şi stăpînesc nervii. Alţii poate că au nervi, dar şi-i stăpînesc. Şi asta pentru că nervii ăştia merg mînă-n mînă cu tipul uman sau categoria căreia îi aparţine nervosul. Nu ne referim la cei cu etichetă psihiatrică, ci la societatea civilă, la cei care ne-nconjoară zilnic şi care se răspîndesc într-un registru mai degrabă borderline decît normal. Dar ce mai este astăzi "normal"? Mai putem sau mai avem voie să folosim atributul normal? Şi politicienii ne tot promit că trebuie "să intrăm în normalitate", inducîndu-ne mereu că nu sîntem normali. Dar, tot ei nu prea aduc specificări la anormalitatea noastră. Există nervi "colectivi", dar sînt şi nervi "individuali". Sînt nervi unisex sau transgender şi nervi masculini sau feminini. În activităţile şi acţiunile noastre avem diferiţi nervi sau tipare diferite de nevricale. De pildă, transportul în comun - al "comunarzilor" - produce alte manifestări nervoase decît cele ale şoferilor amatori sau ale şoferilor profesionişti. Şi mîncarea sau orice alt tip de activitate pot fi generatoare de nervi. Pare că şi copiii au nervi astăzi şi particularităţi specifice nevrotice, deşi cu toţii ştim că ei sînt mai dezinhibaţi şi mai liberi în a-şi exprima stările de spirit. Ei nu se mai înroşesc ca altădată, sînt mai puţin ruşinoşi şi nu ar fi atît de mult expuşi la stresul cotidian. Frustrările produc ostilitate şi violenţă; viaţa modernă, cu ritmul ei infernal, cu zgomotele şi stimularea excesivă auditivă şi vizuală creează nervozitate. De ce însă sînt românii nervoşi, arţăgoşi, puşi pe scandal, necordiali, gata de harţag, impacienţi, violenţi, adesea cîrcotaşi. Pentru că, mulţi o spun, de cum se crapă de ziuă şi trec la starea diurnă, sînt întîmpinaţi de o dihonie ostilă, care-i hărţuieşte în fel şi chip: vecinul face zgomot, autobuzul nu vine, iar dacă vine, omul se urcă-n el cu o expresie fie ucigaşă, fie resemnată. Dacă are maşină, alte obstacole îi pun nervii la încercare. E ca în poveşti, cînd eroul trebuie să treacă diferite obstacole pentru a obţine mîna prinţesei sau cine ştie ce altceva. Multe fete, tinerele şi gătite, stau în autobuz, mestecînd fără oprire gumă, aruncînd priviri autiste. Probabil ca aşa suportă ele mai uşor prezenţa semenilor. Unii spun că nemulţumirea faţă de cotidian îi face pe oameni să fie mai nervoşi şi lipsiţi de înţelegerea semenilor, că frustrările produc ostilitate şi violenţă, că viaţa modernă, cu ritmul ei infernal, cu zgomotele şi stimularea excesivă, auditivă şi vizuală, creează nervozi-tate. Pentru mulţi, între stres şi nervozitate există semnul egalităţii. Mi-aduc aminte adesea de celebrele experienţe ale lui Pavlov care producea nevroză experimentală la animale, la cîini. Şi mă gîndesc cum se pot pune ele în relaţie cu omul, dacă se pot transfera la om din perspectiva mecanismului lor de producere. Pavlov dădea mîncare cîinelui cînd acestuia i se prezenta imaginea unui cerc şi nu le dădea mîncare cînd pe un ecran apărea o elipsă. Între cerc şi elipsă este o mare diferenţă, ele putînd fi cu uşurinţă discriminate. Animalul deci ştia cu siguranţă că atunci cînd vede un cerc urmează mîncarea. Asocierea repetată a cercului cu mîncarea structura o aşteptare. Dar experimentatorul manipula imaginea, astfel că cercul devenea din ce în ce mai elipsoidal, iar cînd animalul nu mai ştia dacă vede o elipsă sau un cerc, el intra în stare de nevroză. Confuzia, starea de incertitudine creează nevroza. Poate că şi omul reacţionează la fel, am putea spune cu uşurinţă. Să revenim însă la transport, la circulaţia rutieră. Nu ştie oare şoferul - amator sau profesionist - atunci cînd este pregătit să înfrunte o nouă zi de lucru, îndreptîndu-se în propria sa maşina sau cu autobuzul la slujbă, că se repară drumul, că e prost, că sînt găuri în şosea sau tocmai se lucrează la un pod? Ştie, vom spune. Şi, atunci, de ce nu este pregătit să stea liniştit şi să aştepte? Nu o face, el înjură, intră în vorbă, drăcuind societatea şi mai ales edilii, îşi varsă nervii pe ceilalţi etc., la fel de nefericiţi ca el, în fond. Mai există şi înghesuiala. Toate cercetările arată cît de important este spaţiul vital, felul în care noi sîntem dispuşi în spaţiu, distanţele dintre noi. Atunci cînd sîntem prea mulţi într-un spaţiu mic, reacţionăm biologic, apărîndu-ne, devenind agresivi, adoptînd comportamente care ne apropie de animale, ne schimbăm expresia facială, sîntem violenţi şi chiar îi urîm pe toţi cei care ne înconjoară. Şi asta, indiferent dacă sîntem în maşina noastră sau pe jos sau în autobuz, metrou sau tramvai. Mai spun unii psihologi că un control de sine exagerat produce modificări psihosomatice. Că nu e bine să nu ne exteriorizăm stările interioare. Nu este bine să te abţii sau să-ţi stăpîneşti nervii. Dimpotrivă. Este bine să te eliberezi, să scoţi dracii din tine, să te exprimi, în fel şi chip, dar recomandabil este s-o faci vocal. Să ţipi, să urli, să înjuri, să spui vorbe spurcate, care altfel îţi stau în gît, cenzurate de civilitate. Toate aceste reacţii de tip maree au drept consecinţă calmul, liniştea. Exorcizînd nebunia, clocotul interior, şi vărsînd în exterior tensiunea, are loc retragerea, catharsis-ul. Am fost de curînd la Berlin şi am văzut că oamenii de acolo sînt calmi şi disciplinaţi. Doar turiştii zăpăcesc oarecum peisajul străzii. Poate că disciplina socială este ceea ce imprimă acest calm. Noi, de o vreme încoace, tot ne educăm empatia, dar sîntem în continuare intoleranţi şi chiar iraţionali. De ce se claxonează atîta, fără ca cel din spate să ştie ce e în faţa lui? Unde să meargă cel din faţă, care are o altă maşină în faţa lui, ca să satisfacă impacienţa şi nervii unuia din spate? Am mai văzut un fel de tihnă, de cultură a relaxării. Oameni, pe malul apei ce curge prin Berlin, stînd pe şezlonguri într-o stare de calm, aproape de letargie, uneori schimbînd cîteva vorbe cu cineva din preajmă. Şi am fost la Timişoara, unde la piaţă, răspunzînd întrebării unui vînzător, de unde vin, am fost privită cu compasiune şi cu vorbele: "De ce sînt atît de nervoşi bucureştenii?".