Neîncrederea românilor în români – perspectiva macro

Grupurile cu reguli clare și cu un sentiment puternic al identității comune generează empatie. Familia este exemplul cel mai important: învățăm, practic de la naștere, cum să relaționăm cu rudele noastre (deci regulile sînt clare), iar faptul că avem o identitate comună măcar în parte cu ceilalți membri ai familiei ne este repetat, explicit sau implicit, aproape în fiecare zi de a lungul vieții.

Un element semnificativ, dacă ne uităm strict la societatea românească, este faptul că între familie și, pe de altă parte, restul societății (necunoscuți, instituții oficiale, societate în abstract) există o cezură puternică. Importantă în context, la noi ca și la alte țări vecine, este influența comunismului, care în anumite domenii a înrăutățit o comunicare deja deficitară între cetățeni și stat, creînd în plus noi breșe în interiorul societății. S-a ajuns la această stare de fapt pe mai multe rute, din care voi cita cîteva:

1) mitologia consistentă a polițiilor secrete, prezentate invariabil drept omnisciente și experte într-ale infiltrării („omul de lîngă tine poate fi securist!“);

2) mimarea forțată a atașamentului de grup, cuplată cu reducerea spre zero a capacității organice a societății de a construi grupuri autentice;

3) șocul urbanizării rapide și adeseori forțate, care a dislocat milioane de cetățeni din cadrul social (rural) în care se formaseră și la care erau adaptați, obligîndu-i să trăiască în circumstanțe noi, în mediul urban, în care încrederea nu se mai dobîndește sau pierde pe baza apartenenței familiale;

4) penuria resurselor de orice tip, în special în ultimul deceniu, care a transformat deseori societatea într-o competiție hobbesiană;

5) împletirea identității naționale cu ideologia regimului în sine („național-comunismul“) care a golit de semnificație în bună parte comunitatea națiunii.

Dispariția sistemului nu a dus la dispariția modului de gîndire clădit de sistem. Mergînd pe lista de mai sus, punct cu punct, găsim ecouri și ramificații în prezent. Mitologia serviciilor secrete este ideologia oficială a mai multor posturi de televiziune din România cu o audiență vîrstnică sau extrem de vîrstnică. Generația decrețeilor a avut probleme autentice în a crea mișcări solidare după 1990. Urbanizarea a continuat, pe alte coordonate și cu altă viteză, producînd noi șocuri ale adaptării (un indiciu relevant este volumul conversațiilor stradale – în mediul rural, datorită densității mici a populației, o discuție este purtată în mod uzual la o cotă a decibelilor care, în mijlocul Bucureștiului, e nelalocul său. Cît de des se strigă pe strada ta? Cît de des și la ce ore se utilizează bormașina? În cîte ocazii ai poluat fonic gîndindu-te că, oricum, „doar o dată nu contează“ sau „hai, că nu deranjez pe aproape nimeni“?). Trauma psihologică a penuriilor din comunism este încă evidentă în volumul imens de mîncare achiziționat „ca să fie acolo“ și apoi aruncat la gunoi de către români – 130 kg/om/an, locul 2 (în rău) în Uniunea Europeană după Grecia. Psihologic, ne-am contrabalansat dinspre autarhia psihologică a ceaușismului (înțelegem oare subtextul primului vers din imnul național ceaușist, și anume „[doar] trei culori cunosc pe lume“?) spre un pesimism major, la rîndul său contrabalansat parțial de manii punctuale și marginale (dacopatia, vise abstracte de suveranitate, mitologizări naiv-pozitive ale comunismului românesc). Ca percepție cu privire la ce înseamnă să fii român, de aproape un secol învîrtim volanul în mod radical ba într-o parte, ba în alta, fără a putea să ne menținem pe mijlocul benzii de mers.

Trecerea timpului și formarea unor generații noi ar trebui, în mod logic, să reducă măcar parțial cultura neîncrederii, pe măsură ce copii se formează (sau chiar se nasc) într-un alt tip de societate. Însă în România lucrurile au luat altă turnură: aproximativ patru milioane de persoane formate în epoca post-Ceaușescu au părăsit țara în ultimul deceniu și jumătate, ponderea celor mai vîrstnici fiind astfel mult mai mare în populația aflată în țară decît în totalul celor cu cetățenie română. Iar cum sondajele sau măsurătorile se fac în țară – și nu includ diaspora –, milioane de oameni formați, măcar parțial, de epoca post-comunistă nu sînt incluși în studii de vreun fel. Practic și statistic vorbind, moștenirea comunistă este suprareprezentată. Astfel, scepticismul produs de comunism vizavi de omul de lîngă noi ar avea șanse, cel puțin pentru încă un deceniu, să pară definitoriu pentru România.

Cu atît mai impresionante sînt evenimentele din ultimii aproximativ șapte ani, după decenii și decenii de tăcere socială apărînd mișcări civice puternice. Poate că nu e vorba de o generație mai optimistă sau mai empatică, ci de una mai conștientă de semnificația limitată a opțiunii de a participa la un eveniment („Particip la protest alături de oameni pe care nu-i cunosc, dar asta nu înseamnă că mă căsătoresc cu ei!“). De asemenea, accentul asupra responsabilității personale este disonant cu normele comuniste. Comportamentul reprobabil al unei persoane la un concert nu alocă responsabilitate tuturor celor care au venit – nu există o referință constantă și invizibilă la „un colectiv al oamenilor muncii“ care toți să fie pedepsiți uniform pentru gafa sau greșeala unuia dintre ei. Temerea de infiltrare și manipulare a protestelor, comună mai multor generații, este redusă. Cauza acestui curaj este abundența și viteza tehnologiilor moderne (informația circulă prin Facebook Live, nemaifiind controlată de posturi TV sau de o presă aliniată Puterii). Manipulările grotești din România anului 1990 au fost copiate la indigo în august 2018, dînd chix în ochii publicului larg întrucît controlul asupra comunicării în epoca actuală este, prin definiție, greu de monopolizat.

În mod evident, există și în România actuală vulcani ai neîncrederii, focare de propagare a scepticismului cu privire la celălalt. Sistemul de învățămînt și birocrația sînt obtuze, legislația din orice domeniu este extrem de stufoasă și imposibil de urmărit chiar și de către experți (abia aștept sosirea unei guvernări care să elimine legi), procedurile sînt antiergonomice ­– toate aceste aspecte produc efecte. Într-o societate în care regulile sînt deficitare, prost alcătuite și mai mult împiedică (decît să încurajeze) atingerea obiectivelor, încălcarea regulilor devine o opțiune rațională. Epidemia de neîncredere de aici pornește – fiecare om este un potențial competitor în lupta pentru a găsi o cale neoficială, necinstită, dar eficientă de a ajunge la resurse, că e vorba de obținerea unui certificat de înmatriculare sau o funcție în aparatul administrativ.

Fenomenul unic ca amploare în istoria României din ultimii ani – și anume contactul nemijlocit cu Occidentul – produce schimbări majore în mentalul colectiv. Mă aștept ca unele dintre ele să aibă drept subprodus propagarea regulilor clare, deși crearea unei identități comune are loc mai degrabă la nivel local sau regional, și nu peste tot. O modificare aparent banală – trecerea de la alimentarele în care gestionarul era Dumnezeu, putînd oferi accesul la resurse speciale în mod discreționar, la hypermarket-uri unde procesul de achiziție al bunurilor este mult mai ordonat – schimbă deja norme, percepții, valori. Acest tip de modificări sînt peste tot în jurul nostru. Încet, dar sigur, ele produc climatul necesar încrederii. 

(Bibliografie: Technology options for feeding 10 billion people – Options for Cutting Food Waste, Parlamentul European, Trust, Confidence and Social Environment in Post Communist societies, Sapsford și Abbott, Communist and Post-Communist Studies, martie 2006, World ­Values Survey – runda 6, 2010-2014.)

Barbu Mateescu este sociolog. Interesele sale profesionale sînt dezvoltarea urbană, inegalitățile regionale și sociologia electorală.