(Ne)Încrederea la debut
Măturisesc, de la început, că sînt o idealistă. Sînt studentă în primul an la Facultatea de Limbi Străine. Am ales această facultate pentru a preda mai apoi în şcolile româneşti. Sînt un caz singular printre colegii mei de grupă, care au ales facultatea asta din cu totul alte motive; astăzi "a fi dascăl" a rămas doar opţiunea săracă la "a fi angajatul unei companii multi-internaţionale"; foarte mulţi dintre colegii mei nu înţeleg de ce cineva ar mai vrea să devină, în societatea noastră, profesor. "Profesorii sînt muritori de foame" - mi se spune şi-mi sînt aduse, de fiecare dată, argumentele salariilor mici şi desconsiderarea generală, ("evazionişti fiscali"). Cu ceva vreme în urmă, ştiind de idealul meu, o doamnă profesoară de limba engleză îmi sugera să fac totuşi, după facultate, un masterat în străinătate; atunci nu mă tenta deloc ideea. Pentru că nu-mi dădeam seama de necesitatea acestor studii în afară. Nu înţelegeam de ce, de vreme ce învăţ pe rupte în România, mai am nevoie de un masterat în afară. De ce acel masterat, şi nu unul în ţara natală, îmi va obţine o slujbă mai bună? De ce o slujbă mai bună înseamnă automat o slujbă în sectorul privat? De ce trebuie să plecăm în străinătate dacă vrem să ni se recunoască munca şi să avem o viaţă decentă? De ce o mare parte din olimpicii internaţionali care ne reprezintă ţara aleg să-şi termine facultatea la Harvard şi mai tîrziu să se stabilească acolo? Treptat însă, cu cît capeţi mai mult conştiinţa societăţii reale din jur, începi să înţelegi de ce; în primul an de facultate deja capeţi răspunsul la întrebările de clasa a X-a şi aşa începe să te preocupe, şi pe tine, din ce în ce mai mult, varianta obţinerii acelei burse în afară... ...Dar eşti încă la început de drum şi, chiar dacă mult visata viaţă de student nu ţi se mai pare atît de fascinantă (dacă eşti din provincie, pe lîngă "spiritual", învăţătura, te mai preocupă şi "materialul", adică spaţiul locativ... de cele mai multe ori trebuie să-ţi găseşti o gazdă, pentru că în cămine locurile sînt limitate şi de cele mai multe ori "bobocii" nu au acces la ele), chiar dacă ţi se vorbeşte deja de licenţă şi de posibilităţile de după facultate (auzi tot felul de poveşti horror de la foştii absolvenţi şi ştiri despre profesori plecaţi în Spania la cules de căpşune); chiar dacă perspectiva de a îngroşa şi tu rîndurile lor, nu ţi se mai pare chiar atît de roz, chiar dacă eşti asaltat de vieţile de succes ale "milionarilor de carton", fără diplomă, dar cu bani, chiar dacă facultatea românească a trecut la modelul european, dar doar din prisma reducerii perioadei studiilor, cu toate acestea continuu să cred, cu încăpăţînare, că dacă îmi "tocesc" coatele pe băncile şcolii româneşti, voi reuşi... în România.
