Neguțătorul de prieteni
Sfîrșit de ianuarie. Prima întîlnire. O cafenea aglomerată. O femeie, un bărbat. El – emoționat și arogant. Ea – neîncrezătoare, se ține la distanță. Se despart amici. Într-o noapte, el o visează. Continuă să-i scrie din cînd în cînd. Insistă.
Se întîlnesc din nou spre sfîrșitul primăverii. Cișmigiu, bere Zăganu, întuneric, parfum de soc. E încă răcoare. Se plimbă, discută, se cunosc mai bine. Ajung pe malul Dîmboviței. Rațele încă nu dorm. E unu noaptea, străzile sînt pustii. El își face curaj. O sărută. Are mîinile fierbinți. E bine.
Încep să se întîlnească. Ea începe să-l placă. Dar ține și la libertatea ei. Orele de liniște doar pentru ea. Cînd se văd, el îi urmărește cu atenție fiecare gest. Aproape obsesiv. Nu spune nimic, doar se uită la ea. Cum se piaptănă, cum se îmbracă sau cum întoarce filele cărții. Și asta o sperie. Vrea să se strîngă ca un arici. Dar îi face loc încetișor în viața ei. Sala de cinema de la „Elvira“. Scaunele roșii. Teatru. Concerte. Terasa din Control. Lecturi de poezie. Apusul pe terasa lui. Bucureștiul e cel mai frumos vara. Cafeaua de dimineață. Week-end-urile împreună. Un prieten care te ascultă. Intimitate. Doar uneori, cît el e la duș, ea rămîne cu privirea pe fereastră și-și spune că asta n-are să țină. Indiferent cît de frumos se poartă, o să dispară și el la fel ca toți ceilalți. Dar nu dispare.
O duce să vadă marea. Un apus din patruzeci și trei. Oprește mașina și rupe o floarea-soarelui imensă. I-o dă. Se simte ridicol. Părul ei s-a încrețit de la apa sărată. Poartă turban. Îl fascinează. Într‑o noapte, ei i se pare că el îi șoptește c-o iubește. A doua zi, nu mai știe dac-a fost vis sau altceva. Nu-i spune nimic. Dar e fericită. Are încredere în el. Călătoresc. Nu se ceartă. Își fac confesiuni. Au grijă unul de altul. Rîd împreună.
De sărbători, el insistă ca ea să-i cunoască familia în orașul natal. Ea se simte epuizată. O slujbă nouă. Temeri, nesiguranță, atacuri de anxietate. Dureri constante de coloană. Dar se duce. Face eforturi să fie prezentă. În mansardă e cald și bine. Se întoarce în București. Iese cu prietenii. Respiră ușurată. Un an nou. Lucrurile par să reintre pe făgașul normal.
Trei săptămîni mai tîrziu. Alt sfîrșit de ianuarie. Un restaurant aglomerat. Mame cu copii gălăgioși. „Cred că m-am distanțat puțin pentru că a murit pasiunea“, spune el. Ea înmărmurește. El nu mai adaugă nimic. Ei îi e clar că s-a terminat. Fără avertisment, fără explicații. Se îmbracă și pleacă. Tremură din tot corpul. Merge prin Cișmigiu în întuneric, spre stația de metrou. El e în urma ei. El spune doar că‑i pare rău. Ea nu e-n stare să vorbească. Nu înțelege nimic. Șocul o amuțește. Nu poate respira. Reușește cu greu să pună un pas înaintea celuilalt.
Noaptea, acasă, îi scrie că-l iubește. Se îmbracă cu hainele lui. O doare tot corpul. Greutatea dorului nestăvilit. Plînge în metrou. La serviciu. În supermarket. Nu doarme. Se învinovățește pe sine. Se luptă cu de-neînțelesul. Se întreabă dacă totul a fost o minciună complicată. Dacă el a ținut vreodată la ea. Dacă a fost doar un joc foarte, foarte crud. Un Stockholm pervers. E dezamăgită. Furioasă. Vrea să țipe la el. Vrea să-i spună, ca Agnès Varda lui Godard, „șobolan nenorocit“. Vrea să-i găsească scuze. Vrea să-i lase, la fel ca Agnès, brioșe în fața ușii. Vrea să rămînă prieteni. „Tu me tues, tu me fais du bien.“ O terapeută îi spune că se numește „doliu“. I se pare că el a încercat să-și rezolve problemele cu sine cum ai dezamorsa o bombă tăind fire la întîmplare. Cît de metaforic e acum că, în toate fotografiile pe care i le-a făcut, el e cu spatele la ea.
A obosit. Nu mai e muzică. Nu mai e poezie. Nu mai sînt cărți. Se așază la laptop. Scrie.
Dragă Dante, Beatrice nu e aici. Nu te va mai conduce niciodată spre Paradis. Dragă Euridice, Orfeu n-a coborît în căutarea ta pînă-n Infern. Dragă Marina, Ulay doar s-a folosit de tine. Dragă Florentino Ariza, Fermina nu te-a iubit nicicînd; te-a părăsit și s-a căsătorit cu alt bărbat. Dragă Fermina Daza, Florentino nu ți-a dus vreodată dorul; te-a înșelat cu sute de femei. Micuțule Prinț, floarea ta n-a ținut niciodată la tine, iar vulpea nu s-a lăsat vreodată îmblînzită. Totul a fost doar o minciună.
Foto: Salvador Dalí, „Primavera necrofílica”
