Negarea Holocaustului – liberă exprimare sau incitare la ură?

Extinderea Internetului a înlesnit, între altele, incitarea la ură, cu diversele ei forme – rasism, xenofobie, antisemitism, homofobie, misoginism, ură de clasă etc.

Pandemia de coronavirus și efectele sale nefaste au constituit un foarte bun prilej de exacerbare a acestor forme de ură, mai ales printre conspiraționiști, care și-au găsit niște țapi ispășitori ideali, iar pe un loc fruntaș între aceștia se află – cine alții? – evreii.

Antisemitismul e un curent vechi de circa 2.500 de ani și nu e deloc surprinzător că în secolul al XXI-lea clișee antisemite vechi de secole rămîn extrem de vehiculate: în Evul Mediu, evreii răspîndeau ciuma, azi ei au inventat pandemia.

Printre formele cele mai virulente de antisemitism se numără negarea Holocaustului, genocidul planificat de naziști și aliații lor din timpul celui de-al doilea război mondial, cu precădere împotriva evreilor, dar căruia i-au căzut victime și romi, homosexuali, persoane cu dizabilități, polonezi, ruși, sîrbi etc.

După cel de-al doilea război mondial, mai multe țări europene în frunte cu Germania și Franța au incriminat negarea Holocaustului.

Printre cei condamnați de justiție pentru această infracțiune s-au numărat politicianul francez de extremă dreapta Jean-Marie Le Pen, filosoful francez Roger Garaudy, editorul german Ernst Zundel, istoricul francez Robert Faurisson sau istoricul britanic David Irving.

OUG 31/2002

România a incriminat negarea Holocaustului prin Ordonanța de Urgență 31/2002, adoptată de guvernul PSD condus de Adrian Năstase în perioada dinaintea aderării țării la Uniunea Europeană și NATO, o măsură menită să facă pe plac Occidentului.

Deși înăsprită prin Legea 217/2015, inițiată printr-o propunere legislativă a fostului lider PNL Crin Antonescu, OUG 31/2002, care prevede și incriminarea apologiei unor persoane condamnate pentru crime împotriva omenirii și interzicerea Mișcării Legionare, a rămas în mare măsură pe hîrtie, în cei aproape 19 ani de existență neexistînd nici o singură condamnare definitivă pentru negarea Holocaustului.

Unul dintre puținele efecte palpabile a fost dispariția din spațiul public a statuilor lui Ion Antonescu, confirmat drept criminal împotriva omenirii de Înalta Curte de Casație și Justiție în mai 2008, deși în mai multe localități, printre care și Constanța, continuă să existe străzi care-i poartă numele, în pofida unei interdicții explicite din OUG 31/2002.

Ceea ce nu împiedică numeroși români să-și exprime cu impunitate pe Internet admirația față de Ion Antonescu, față de Mișcarea Legionară și de Căpitanul acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, o admirație cel mai adesea însoțită de manifestări de ultranaționalism, xenofobie și, bineînțeles, antisemitism.

                         Foto: Ion Antonescu și Corneliu Zelea Codreanu (wikimedia commons)

Negaționismul în boxa acuzaților

Internetul și, în mod particular, Facebook sînt pline de negarea Holocaustului, deși recent proprietarul rețelei sociale, miliardarul american Mark Zuckerberg, a declarat că nu va mai tolera o astfel de incitare la ură.

Este drept că Facebook șterge, dacă este sesizat, termeni ca „jidan”, „bozgor”, „poponar”, precum și derivatele acestor termeni insultători, dar este neputincios în fața revărsării de ură din partea a sute de mii, dacă nu milioane de utilizatori de pe întreg globul.

Cei care neagă Holocaustul sau folosesc astfel de termeni insultători se prevalează de libertatea de exprimare, dar în ultimii ani pretențiile lor au primit o replică juridică viguroasă.

Mai întîi în cazul Garaudy contra Franța (2003) și apoi Pastors contra Germania (2019), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărît că negarea Holocaustului nu poate fi protejată de libertatea de exprimare, pentru că în fapt ea reprezintă incitare la ură.

Cu alte cuvinte, cei care neagă Holocaustul nu o fac din respect pentru adevărul istoric, pentru că genocidul planificat împotriva evreilor din cel de-al doilea război mondial a fost probat fără putință de tăgadă, ci din ură sau dispreț pentru evrei, ceea ce este destul de ușor de constatat, citind textele negaționiste.

        Foto: Uwe Pastors, condamnat în 2012 de justiția germană pentru negarea Holocaustului (DPA)

Dubla măsură?

Dar obiecția împotriva negării (exclusive a) Holocaustului vine și din partea acelora care denunță crimele regimurilor comuniste, ei invocînd o dublă măsură.

Și, într-adevăr, țări ca Polonia, Ungaria, Cehia sau Lituania incriminează alături de negarea Holocaustului și negarea crimelor comuniste.

Recent, un jurnalist cu pretenții mă întreba de ce este ilegal să porți un tricou cu zvastică și nu este ilegal să porți unul cu Che Guevara. I-am răspuns că, în mod sigur, cel care afișează zvastica are simpatii naziste, pe cînd cel cu Che este cel mai probabil un ignorant care n-are nici în clin, nici în mînecă cu comunismul.

Alții întreabă de ce nu este incriminată și negarea genocidului armean comis de Imperiul Otoman, care a dus la moartea a 1,5 milioane de armeni în timpul primului război mondial sau a altor genocide, cum ar fi cel din Cambodgia, comis de Khmerii Roșii între 1975-1979. Răspunsul nu e ușor de dat, dar Holocaustul are un caracter unic prin caracterul planificat și modul sistematic și industrial de punere în practică, iar negarea sa este aproape întotdeauna un act antisemit.

Revenirea extremei drepte

Un lucru este cert: criza economică mondială din 2008-2009 și mai recent pandemia de coronavirus au constituit un stimulent pentru naționalism și extrema dreapta. Nu este o coincidență că cei care azi sînt coronasceptici sau antivacciniști sînt adesea și ultranaționaliști cu puternice accente antisemite, în demonologia lor figurînd la loc de frunte, printre alții, miliardarul american George Soros, de origine evreu din Ungaria, alături de nelipsitul Zuckerberg.

În 1933, naziștii au ajuns la putere în Germania prin metode democratice, folosind din plin libertatea cuvîntului, promițînd în mod explicit distrugerea democrației și abolirea acestui drept fundamental. S-au ținut de cuvînt, așa cum s-au ținut de cuvînt și fasciștii din România, ajunși la putere în 1940 – ce-i drept, nu prin aceleași metode democratice.

Nu se poate spune că azi istoria se repetă întocmai, dar discursul extremei drepte – adeseori difuză și fără scopuri precise, așa cum aveau pe vremuri Hitler, Mussolini sau Codreanu –îmbrățișează adeseori violența, iar antisemitismul și negarea Holocaustului figurează mai tot timpul în subtext.

Sînt cenzurarea și incriminarea unui astfel de discurs antidemocratice sau sînt gesturi de legitimă apărare împotriva unei amenințări la adresa fundamentelor democrației liberale? Experiența trecutului a arătat că tolerarea discursului extremei drepte a dus în cele din urmă la violență și, în ultimă instanță, la genocid.

Petru Clej este jurnalist, corespondent RFI România la Londra.

Foto (sus): copii supraviețuitori ai Holocaustului (Wikipedia)