Narațiuni/„narative” politice în comunicarea online
Deși în DEX narativ este adjectiv definit prin „care aparține narațiunii, specific narațiunii – din fr. narratif”, în limbajul comun „narativ” este adeseori utilizat ca substantiv cu sensul de narațiune, relatare, calchiere din engleză după substantivul narrative, story. Comunicarea politică face apel la narațiuni inspirate din fapte reale sau la ficțiuni, la imaginarul colectiv, pentru a legitima sau a contesta Puterea. Pentru a cîștiga consensul comunității asupra căreia se exercită, autoritatea politică invocă povestea fondatoare (vezi Povestașul lui Llosa), mituri (Mituri și mitologii politice, R. Girardet: Conspirația universală, Mitul Vîrstei de aur, Salvatorul, Mitul Unității), simboluri (Politica și utilizarea simbolurilor, M. Edelman). Discursul electoral invocă intrigi, conflicte, povești despre Bine și Rău, „dușmani”, „țapi ispășitori”. Contestatarii Puterii folosesc instrumente narative similare pentru a delegimita sau retrage sprijinul popular. Politicieni și jurnaliști au împrumutat sensul de povestire pentru termenul narativ și l-au adoptat ca substantiv în limba română. „Narativele” politice au fost asociate în spațiul public cu retorica demagogilor, cu fake news, cu teorii ale conspirației și campanii denigratoare de presă.
Mass-media joacă rolul ei în răspîndirea și perpetuarea „narativelor” politice. Jurnaliștii militanți vor „să demonstreze” teze în acord cu principiile lor, iar ziariștii profesioniști (quality press) verifică faptele chiar împotriva propriilor prejudecăți. Narațiuni, sisteme de valori și opinii diferite intră în competiție prin discursul politicienilor sau al liderilor de opinie promovat prin mass-media. Doctrinele devin ideologii politice prin comunicarea de masă, prin „politica” editorială, prin unghiul de abordare al jurnaliștilor, prin trunchiere, prin vulgarizare, prin spectacularizare mediatică, prin (în)cadrare sau prin propagandă.
Filosoful canadian Marshall McLuhan a atras atenția în anii ’60 asupra mediului de comunicare folosit: medium is the message. Canalul utilizat pentru a povesti poate amplifica, emoționa sau inflama, poate lămuri sau crea mai multă confuzie, poate influența publicul sau denatura mesajul. Imaginile în direct de la fața locului au alt tip de impact la nivelul publicului prin comparație cu o transmisiune radio, exemplul clasic fiind dezbaterea prezidențială dintre Kennedy și Nixon din 1960, cînd televizorul a învins radioul.
În Republic.com 2.0, Cass R. Sunstein (2009) argumenta că mijloacele de comunicare în masă, ziarul, radioul, televiziunea, promovau teme de interes general cultivînd res publica și națiunea civică. Opinia publică dezbate în agoracu moderatori, la nivel național, subiecte de interes public, relatări din mass-media tradițională care îi preocupă pe toți cetățenii. Internetul și rețelele sociale au fragmentat dezbaterea publică la nivelul intereselor divergente particulare ale publicurilor de nișă. Republica este în pericol odată cu ascensiunea social media, în opinia lui Sunstein, pentru că (pove)știrile circulă paralel în comunități de valori care nu mai împărtășesc proiecte sau interese comune. Radicalizarea este consecința extremă a izolării indivizilor-consumatori de știri în insule valorice online, „triburi” care nu reușesc să mai comunice pașnic între ele, grupuri ai căror membri nu își aud decît ecoul propriilor voci, surde la argumentele altora.
Despre fragmentarea online a scris Eli Pariser în The Filter Bubble: How the New Personalized Web Is Changing What We Read and How We Think (2011). Gatekeeper-ul uman, editorul, jurnalistul care selecta informația difuzată în prime-time sau titlurile publicate pe prima pagină în funcție de interesul general sau local, este înlocuit de algoritmi în era Internet. Filtrarea și selectarea de știri personalizate izolează utilizatorii în bule omogene valoric: informațiile primite online sînt cele la care sîntem receptivi, care ne atrag atenția, care ne confirmă convingerile. Narațiunile politice formează agende în funcție de căutările (search & likes) anterioare ale publicurilor și se adresează astfel unor comunități tot mai intolerante la diversitate, mai închise și mai radicale.
Lucrurile sînt și mai complicate de cînd consumatorii de știri au devenit „producători de știri” și conținut online. User generated content abundă în exhibiționism, narcisism, voyeurism. Binomul putere-reputație definește cultura social media, după cum observă Constantin Vică în Civilizație algoritmică și viața în lumea digitală. Amatorii, „cetățeni-jurnaliști“ sau creatori de conținut, generează și răspîndesc în social media propriile teorii despre evenimentele la care au fost martori ori poveștile pe care le-au văzut sau auzit la alți prosumer-i. Uneori subiectele narațiunilor de pe rețelele sociale devin virale și atunci influencer-ii setează agenda televiziunilor de știri transformînd subiecte marginale în teme de interes național sau regional.
Pe rețelele sociale, „narativele” politice se confruntă în bule antagonice, iar cînd oponenții se ciocnesc, violența de limbaj și furia explodează. Polarizarea „noi” versus „ei”, în care „noi” apărăm lumea de „ei”, de valorile și comportamentele lor, întotdeauna ale celorlalți, descrie lipsa de empatie și de înțelegere pînă la ură, dialogul rațional aproape imposibil, agresivitatea, luarea în bășcălie sau maimuțăreala celor care nu împărtășesc aceleași idei. „Furiocrația”, după o sintagmă a Alinei Bîrgăoanu, predomină stilul discursiv din mediul online.
Elitism versus populism este clivajul narativ dintre bulele progresiste și cele conservatoare. Pentru populiști, „dușmanul” poporului este „elita coruptă”. „Poporul needucat este ușor de manipulat de către demagogi” este placa elitiștilor. Narațiunile din bulele de la stînga politico-culturală (și dreapta economică) arată cu degetul oamenii simpli, religioși, cu educație precară că nu sînt capabili să respecte libertățile minorităților sexuale sau etnice, iar drepturile omului sînt astfel amenințate de populiști, de naționaliști extremiști. În narațiunile conservatoare, în bulele de la dreapta politico-culturală, Răul este întruchipat de radicalii stîngii liberale care vor să impună un stil de viață nefiresc pentru comunitățile etnice tradiționale, o „dictatură culturală” străină de valorile comunității locale, reprezentantă a agendei elitei „globaliste”.
Narațiunile progresiștilor manifestă deseori ironie, batjocură și dispreț la adresa claselor populare și grijă declarativăpentru marginali social: elitiștii iau în derîdere masele sărace, preoțimea și biserica tradițională, folclorul național sau poeziile patriotice pe care le interpretează copiii în show-uri TV de talent pe care îi suspectează că „nu înțeleg sensul cuvintelor pe care le recită”. Cercurile progresiste influente promovează strategia umilirii în public (public shaming) sau cultura anulării sau anihilării („cancel culture”) personalităţilor publice care se fac „vinovate” de încălcarea preceptelor liberal-progresiste, ceea ce antrenează autocenzura sau retragerea din dezbaterea publică a moderaților.
În schimb, populiștii autohtoni deplîng, precum Cațavencu, pierderea identității naționale, „țărișoara” vîndută străinilor și profită cu cinism de elitismul care îndepărtează inconștient establishment-ul de oamenii obișnuiți. Discursul arogant din bulele progresiste persiflează sentimentul comunitar, ideea de Dumnezeu și își exprimă concomitent stupoarea că formațiuni ca AUR, care folosesc abil noile media, cresc în sondaje. Reacție populistă la aroganța elitistă, radicalismul, exacerbat de neîncrederea în partidele tradiționale și alimentat de criză economică, poate fi devastator pentru orice democrație.
Teoriile conspirației satisfac background-ul cultural și credințele taberelor care duc lupte epice în tranșeele virtuale: pandemia de coronavirus și micro-ciparea prin vaccinul împotriva COVID-19; virusul SARS-CoV-2 creat artificial (de Bill Gates) ori scăpat dintr-un laborator (din Wuhan) cu scopul de a reduce populația lumii; vaccinaților le vor apărea pe corp „solzi ca la pește”; răspîndirea COVID-19 prin tehnologia de telefonie mobilă 5G; „orașul de 15 minute” ca „reprezentare modernă” a lagărelor naziste etc. În bulele de la dreapta etno-culturală radicală, liberalii progresiști sînt portretizați ca „reziști, sorosiști, neomarxiști, globaliști”. „Marea resetare” e profeția apocaliptică despre „colectivizare culturală”, uniformizarea identitară, adică o Nouă Ordine Mondială care conspiră la restrîngerea drepturilor și libertăților individuale instalată sub pretexte ca lupta împotriva unei „viroze” sau frica de efectele „falsei“ încălziri globale „fabricată și predicată” de globaliști.
Narațiunile politice pot legitima politici și regimuri autoritare sau democratice. Autorii lor fabulează, spun minciuni sau redau cu elocvență fapte reale. La fel ca în media tradițională, și în social media există o majoritate tăcută: sînt mai mulți sînt cei care consumă conținut online pasiv decît cei care participă sau interacționează. Alegerile oamenilor, mai ales cele politice, spun povestea „narativelor” mai convingătoare.
Antonio Momoc este conferențiar universitar doctor, specialist în comunicare.
