N-a fost odată ca niciodată

N-au fost odată carne, salam, brînză, n-au fost odată cafea, whisky, vin sau bere… Că de-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit… Așa, ca un basm distopic, ar trebui să înceapă orice amintiri despre mesele, petrecerile, chefurile din anii ’80 ai secolului trecut.

Pentru cei „inocenți“, cei care nu au prins trista epocă, sînt necesare cîteva precizări: alimentele de bază erau raționalizate, dar și celelalte „de-ale gurii“, deși nu erau cuantificate pe cartele, se „dădeau“ cu măsură precisă. La orice coadă, în funcție de cantitatea „băgată“ (băgată în magazin, de unde expresia „a băgat portocale“) și de numărul înfometaților sau însetaților încolonați, se afișa sau se transmitea verbal, ca la telefonul fără fir, cît „se dădea“ de persoană. De pildă, dacă plănuiai o petrecere cu zece invitați, nu puteai să cumperi douăzeci de beri, din moment ce raportul cantitate de marfă versus număr de clienți impunea un maximum de – să zicem, cu optimism –, cinci beri pe cap de cumpărător. Orice încercare de a depăși doza prestabilită era sancționată drastic de vînzător și mai ales de restul cozii: „Ce faci, nene?! Cîte iei?! Faci petrecere?! Auzi, dom’le, petrecere! Da’ nouă de unde să ne mai ajungă?!“. De aceea, deseori, invitații mai de-ai casei erau rugați să participe la coada de dinainte de chef, pentru a ridica numărul sticlelor posibil cumpărate. „Posibil cumpărate“, pentru că niciodată nu puteai avea siguranța că vei ajunge să mai apuci ceva… La fel s-a întîmplat și înaintea celui mai trăsnit Revelion din viața mea, cel din iarna ’88-’89.

Timp de cam două săptămîni am stat, împreună cu trei sau patru prieteni, la multe cozi pentru a achiziționa prețioasa băutură. Am strîns un stoc impresionant, dar știam cu toții că un procent de cam 5% era imbăubil: multe sticle (mai ales dintre cele de culoare maro!) erau folosite și pentru uleiul de floarea-soarelui, iar fabricile de bere de-abia le clăteau cu apă rece… De aceea, cei care aveau pile la Alimentara vorbeau în prealabil cu gestionarul: „Nene, pune-mi și mie deoparte zece verzi!“.

Tot în cele două săptămîni dinaintea Anului Nou s-au mai strîns și alte băuturi, multe, dar achiziția lor fiind determinată de principiul „Ia ce se găsește“, nu de logică, aveam o colecție haotică: ceva vodcă rusească și poloneză, niște vermut „Mamaia“, două damigene cu vin „de buturugă superior“, concentrat de Brifcor (furnizată de un prieten al cărui tată lucra „în minister“, această substanță era foarte căutată, turnai peste ea mai multă sau mai puțină apă de robinet și aveai suc!), precum și cîteva sticle cu o otravă numită „Țuică de Zalău“… Ceva mai tare decît țuica sudistă, dar la fel de puturoasă ca ea, a făcut multe victime în acei ani! Cam o dată pe săptămînă, vinerea de obicei, apărea în Alimentarele din zona Perla, adică Dorobanți colț cu Ștefan cel Mare. A doua zi, dimineața, zeci de zombi se tîrau către puținele cîrciumi în care puteai bea cîteva beri („pentru spălarea instalației“). Se așezau cu greu la mese, oftau și sorbeau cu nesaț. Din cînd în cînd, cîte unul i se adresa unui coleg de suferință de la altă masă: „Tot Zalău?“. Cel mai frecvent răspuns era un oftat profund.

Locația petrecerii a necesitat și ea niște eforturi greu de imaginat. Era vorba despre casa bunicii mele, de pe strada Barbu Momuleanu, în spatele unor blocuri de pe Ștefan cel Mare. După moartea bunicii, spațiul a rămas nefolosit pînă după 1990. Mobilierul fusese scos, iar pereții din toate cele trei încăperi, două la hochparter și una la demisol, fuseseră decorați de mine, cu cretă albastră, forestieră, într-un stil care speram că e inspirat de arta lui Joan Miró. Problema era următoarea: existau sobe cu lemne, dar nu existau lemne și nici cărbuni, căci nu făcuse nimeni comandă în anul 1988. Așa că un alt prieten (al cărui tată lucra în alt minister decît cel mai sus pomenit) a făcut rost de un camion cu lăzi pentru transportul fructelor, dintre acelea făcute din șipci prinse între ele cu inele din tablă. Două zile am făcut karate cu lăzile alea, adică le-am rupt ca să încapă în sobe. Au fost bune, dar ardeau ca niște chibrituri, așa că de-abia ne-a ajuns acel camion.

Casa bunicii mai fusese folosită la cîteva petreceri, așa că vecinii s-au îngrozit încă din ziua de 30 decembrie, cînd au văzut cum sînt descărcate cele două boxe de 140 de wați care îi mai terorizaseră în trecut. Știau că urmează un fel de avanpremieră a filmului 24 hours party people. Observaseră deja transportul unei cantități impresionante de bere (majoritatea sticlelor au fost stocate în cadă și acoperite cu apă aflată la limita înghețului), studiaseră și epopeea camionului cu lăzi, așa că se așteptau la tot ce putea fi mai rău.

Ceea ce a urmat a fost un fel de petrecere „rave“. Un permanent du-te-vino. Niciodată nu am știut cîți oameni au intrat în casă pe parcursul acelei nopți și cu siguranță pot spune că, deși am fost gazdă, cel puțin jumătate dintre oaspeți au fost persoane pe care nu le mai văzusem niciodată. De nenumărate ori am fost abordat cam astfel:

– Salut! Sînt Mircea și mi-a zis Matei să trec pe aici… Am și o sticlă de vodcă!

– La mulți ani! Bine ai venit!

Apropo de oaspeți, o situație specială a apărut cam pe 29 sau 30 decembrie. Un bun prieten care urma să vină cu iubita lui m-a întrebat dacă ar putea invita și o fostă colegă de liceu a iubitei sale, o fată foarte mișto, adică foarte frumoasă și foarte deșteaptă. O fată care plecase cu familia în Occident și acum venise în țară pentru cîteva zile… Ei bine, aici era o problemă. Nu din punctul meu de vedere, ci al unora dintre cunoscuți, aceia care, așa cum v-am spus, aveau tați prin ministere. Așa că, după o matură cugetare, am decis că poate să vină, dar să nu spună de unde vine…

A fost o noapte intensă, veselă și haotică. Haotică și din punct de vedere muzical: exista un grup mai dansant, care punea casete cu Phil Collins, Cindy Lauper, Fleetwood Mac, Bryan Ferry. Celălalt grup, mai underground (mai ales fiindcă zăcea pe la demisol, în compania lui Zalău), profita de orice moment de neatenție din partea celor din primul grup și din cînd în cînd izbutea să „bage“ ceva Stranglers, Smiths, Talking Heads. Cîndva după miezul nopții, cineva a pus o piesă lentă cîntată de Sting și am dansat (cam mult spus în ceea ce mă privește, deoarece habar nu am să dansez și nici nu-mi place) cu fata cea foarte frumoasă și foarte deșteaptă. Reacția mea a fost rapidă și la fel de intensă ca aceea resimțită la primele simptome ale infecției cu coronavirus. Am simțit că sînt cuprins de o iremediabilă îndrăgosteală. A fost debutul unui amor sincer, dar lipsit de orice viitor și, implicit, dureros (cel puțin pentru mine). Asta e… N-a fost să fie decît o dată ca niciodată.

Pînă în zori, casa se cam golise, doar cei înamorați (de fete mișto ori de Zalău) mai rămăseseră. Cineva pusese o casetă cu The Pogues și a urmat o tropăială irlandezo-balcanică infernală, care era cît pe ce să distrugă dușumelele. Dar tot atunci un amic, student la Medicină, a sesizat dispariția unui prieten, tot medicinist, care venise cu el:

– Sigur nu a plecat! Aurel e pe undeva prin casă…

L-am căutat peste tot. Ioc. De-abia după răsăritul soarelui l-am găsit. Era în fundul curții, prăvălit în pămîntul înghețat, cu pantalonii în vine. Closetul fusese ocupat prea multă vreme (naiba știe ce s-o fi petrecut în el atîta timp…), așa că Aurel s-a gîndit să se ușureze în natură. Dar letala combinație de bere, Zalău, vin, vodcă, vermut etc. îl doborîse. A supraviețuit.

Cam așa a fost acel Revelion. Iar după Bobotează, cînd a plecat din țară fata cea foarte frumoasă și foarte deșteaptă, m-am apucat să fac curățenie în casa bunicii. Două zile m-am chinuit să extrag din sobe grămezi de metal topit, fiindcă nu scosesem în prealabil bucățile de tablă din șipci…

Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat, printre altele, Stufat ori estouffade? sau Există bucătărie românească?, Editura Humanitas, 2008.