Muzici ± stil(uri)

Prima reacţie în faţa binomului acesta aparent atît de contra naturii - muzica pop contemporană şi eleganţa - e să ridici uşor din umeri (un gest prea apăsat n-ar fi tocmai de bun-gust...) şi să murmuri cu o strîmbătură vagă (mimica exagerată nu face casă bună cu pretenţiile de finesse) că în mod clar n-au nici în clin, nici în mînecă. Şi, într-adevăr, la prima vedere stilul/graţia/eleganţa au luat-o de ceva timp la picior din spaţiul ultra-formatat, pre(a)fabricat, populat de "vedete" scoase pe bandă rulantă & înlocuite imediat după cele "15 minute de glorie" şi pe cît de strălucitor, pe-atît de găunos, al aşa-numitei muzici uşoare. Dar mai bine să luăm lucrurile încetişor. Primul (sau ultimul) exemplu clar care să-ţi vină în minte pentru un moment cînd muzica & eleganţa au mers mînă-n mînă, sînt anii '30 (hai, maxim '40). Jazz, foxtrot, swing, Busby Berkeley & musicalurile clasice, Ella (elle l'a, vorba cîntecului), Louie, Billie Holiday, Marlene, (port)ţigarete, acele rochii costume/pălării ş.a., baruri de subsol înecate în fum - nu trebuie să fii Madonna ca să-ţi dai seama că oamenii aceia aveau stil. Apoi totul o ia razna, odată cu lumea post-WWII: mode care se succed cu viteza luminii, isterii, crize, melanjuri tot mai complexe & aberante care alătură această "singură plăcere senzuală ne-vicioasă" (Samuel Johnson) unora nu neapărat senzuale, dar sigur lipsite de inocenţă - în primul rînd politica. Am sărit clasici, gen Sinatra sau şansonetiştii francezi, căci mi se pare că ei fie ţin de epoca interbelică deja dusă, fie nu mai au de-a face cu seninătatea - e prea multă tristeţe/ardoare la Brassens, Brel & co pentru a-i include în panteonul mai sus amintit. Iar din anii '60 muzica devine a mulţimii; începuse mai timid cu petrecerile rock'n'roll, continuase cu isteria Elvis (ale cărui mişcări erau oricum, doar classy nu!) & Beatles, contemporană cu avîntul folk (şi Dylan e un geniu, dar unul al străzii, departe de orice salon şi de civilitatea predecesorilor, deja subminată de ritmurile îndrăcite audibile pe la radio). S-ar mai putea vorbi de o oarecare graţie la controversaţii mods britanici cu tunsorile lor ţepene şi costumele la patru ace asezonate cu toate accesoriile de rigueur, dar ei sînt doar una din multele tendinţe pasagere ale momentului, printre rochiile lungi & lălîi & colorate, pletele dezordonate, cămăşile de in cu motive orientale & evazaţii generaţiei hippie. Urmează rapid răbufnirea în mainstream a tuturor marginalilor: spiritul camp care caracterizează glam rock- ul (cu machiajul strident, pantofii cu platformă, ţesăturile lucioase şi ambiguitatea sexuală), substratul în egală măsură gay & afro al febrei disco - cu paietele, briz-briz-urile şi frivolitea nesmintită, ţinutele delabrate, preponderent negre, asezonate cu ace şi creste în culori electrice ale punk-ului - al cărui mesaj era, să nu uităm, pe lîngă distrugerea a tot ce-l precedase & Anarchy [not only] in the UK, că nu trebuie să ştii să cînţi ca să te-apuci de muzică), costumaţiile neglijente şi cam vulgare (plus tunsorile geluite sinistre!) ale valului de synth pop, barocele outfit-uri negre & retro însoţite eventual de accesorii de inspiraţie creştină (deturnate, dar pe care vedetele de prim-plan le vor prelua curînd, fără a le ataşa vreo semnificaţie simbolică) şi cît mai întunecat machiaţi & rimelaţi (i.e. o revigorare a look-ului androgin) ale primilor gotici (Bauhaus, Cure ş.cl.), bulinele, fundele şi coafurile expandate ale anilor '80, hainele de piele, tatuajele, motocicletele şi pletele heavy metal-ului, pantalonii ultra-largi şi cu fundul pîn' la genunchi adoptaţi de rapperi, blugii tociţi, helăncile şi cămăşile largi & cadrilate ale generaţiei grunge (sau renaşterea conceptului de uncool mîndru de sine) etc. Pe scurt, o modă după alta (cînd nu suprapuse), fiecare cu adepţi care s-o urmeze orbeşte/în detaliu, unii părăsind-o cînd s-a "trecut", alţii rămînînd pe veci blocaţi în (apar)e(nţ)a (ei). Şi asta fără să mai pomenim de mai recenta obsesie a tuturor fătucilor & băieţeilor de plastic de-a se face mai "duri" adăugîndu-şi tatuaje-machiaje-accesorii punk-grunge-gotice. În condiţiile astea (şi acum la MTV & nu numai vedeţi tot/doar îmbinări ale celor de mai sus), mai putem vorbi de eleganţă - cînd se ştie că aceasta nu e de masă, ci clar individual(ist)ă - în alt context decît al genialei formulări elegantly wasted (şi ce cîntec adictiv & memorabil era...)? Poate, cred, doar în cazul acelor ciudaţi care şi-au construit un stil atît de al lor, încît e practic imposibil să-i imiţi: poţi să te îmbraci ca Nick Cave, dar n-o să ai niciodată acea privire bîntuită care-ţi spune că a văzut iadul pe care-l cîntă de foarte aproape; sau poţi să trînteşti pe tine combinaţii improbabile tip pălărie-rotundă-de-fetru-sacou-pînă-la-genunchi-pantaloni-corsar, tot brambura o să arăţi dacă nu eşti Patti Smith (poate cea mai longevivă & autentică - în spirit - punkeriţă); ca să nu mai pomenesc de acel ultim dandy al (brit)-popului - Jarvis Cocker. Căci stilul nu e în haine şi nici în poze împrumutate, ci în felul cum le porţi şi în atitudinea care spune că eşti exact cine, cum & unde vrei să fii. E suficient să deschizi televizorul ca să te convingi de asta...