Multă teorie, puţină practică
Unul dintre cele mai frumoase albume de artă pe care le-am văzut în ultimul timp este Priviri asupra trecutului României (Wort+Welt+ Bild, München), "o vedere de ansamblu - spun autorii - asupra principalelor monumente de pe teritoriul României, dintr-o perspectivă inedită, cea a fotografiei aeriene". Am trecut repede peste imagini (poate prea repede! - fotografiile, realizate de Georg Gerster, sînt, într-adevăr, spectaculoase, şi merită un răgaz...) pentru că, recunosc, m-au intrigat un pic cuvintele "principalele monumente". Nu vă propun un exerciţiu de imaginaţie pentru că sînt convinsă că majoritatea intuiţi deja despre ce monumente este vorba. Centrul istoric al Sighişoarei, mănăstirea Hurez, bisericile pictate din Nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureş, satele cu biserici fortificate din sud-estul Transilvaniei, cetăţile dacice din munţii Orăştiei sau Delta Dunării sînt cîteva dintre "contribuţiile semnificative ale României la acest cor de diversitate a valorilor, semnificaţiilor şi mesajelor"... M-am întrebat imediat cîte dintre aceste obiective aş omite dacă cineva, în speţă un turist străin, m-ar ruga să îi recomand cîteva locuri din România care merită vizitate. Probabil că nici unul, răspuns care m-a intrigat şi mai mult... Departe de mine gîndul de a pune la îndoială valoarea acestor obiective - indiferent că vorbim de criterii istorice, culturale sau artistice - sau a instituţiilor îndreptăţite prin statutul lor să le confime această valoare. Nu mă pot abţine însă să nu întreb: este oare nevoie de un "număr" pe lista patrimoniului mondial ca să prezinţi interes? Doar dacă faci parte din patrimoniul UNESCO meriţi atenţie? În România există foarte multe locuri - din păcate, prea puţin cunoscute, mai deloc promovate - pe care "cineva" care încă mai crede în potenţialul turistic al României şi care este în stare să treacă de obsesia cîştigului material imediat ar putea să le transforme în obiective de interes. Nimic de zis, de vină sînt şi turiştii care nu mai concep un alt fel de turism decît cel cu multe stele, neapărat "all inclusive", dar asta este o altă discuţie. Nici măcar "patalamaua" UNESCO nu este un semn că lucrurile ar putea să intre pe un făgaş normal. Am plecat acum doi ani într-un circuit pentru a vizita - aţi ghicit! - bisericile de lemn din Maramureş. În satul Breb - un loc fabulos, despre care însă am aflat absolut întîmplător -, am întîlnit un grup de turişti francezi cu care am plecat într-o excursie spre o biserică pe care ne-o recomandaseră gazdele. Cei care au reuşit să ne conducă la destinaţie, după două ore de "orbecăit" printr-un peisaj altfel pitoresc, au fost doi nemţi care făceau turul Europei. Cum nu aveam nici o altă informaţie în afară de "ghidajul" stîngaci al gazdelor, nici un indicator, nici o localizare a bisericii respective pe vreo hartă, salvarea a venit din partea celor doi turişti care, urmărind un ghid de călătorii cu care veniseră de acasă, ne-au dus, ţintit, la "destinaţie". În România, turism cultural înseamnă multă teorie (de idei, proiecte, strategii, hîrtii, slavă Domnului, nu ducem lipsă!), dar puţină practică. Ca turist care încă mai vede în România o ţară cu locuri de care te poţi îndrăgosti, de nenumărate ori am suferit din cauza indiferenţei care planează peste locurile datorită cărora, altminteri, nu contenim să ne umflăm în pene: drumuri proaste, indicatoare lipsă, informaţii inexistente. Presupunînd utopic că toate acestea ar funcţiona, s-ar dezvolta turismul cultural? Doar cu indicatoare, drumuri, informaţii, plăci memoriale, programe de vizitare, ghizi? Probabil că nu! ( R. T. )
