Moştenirea lui François Hollande
François Hollande nu putea bănui că cei cinci ani petrecuți la Palatul Elysée, din mai 2012 pînă în mai 2017, vor bulversa într-atît peisajul politic francez. Nimeni nu se gîndea, în urmă cu doar un an, că Emmanuel Macron, în vîrstă de doar 39 de ani, care nu mai fusese niciodată ales într-o funcție și fără să aibă un partid în spate, avea să devină al optulea președinte al celei de-a cincea Republici – fondată în 1958 de Charles de Gaulle –, liderul celei de-a cincea puteri mondiale, membru al Consiliului de Securitate ONU și deținător al puterii nucleare.
În cei cinci ani de mandat, François Hollande, altfel decît exuberantul său predecesor Nicolas Sarkozy, s-a vrut un „președinte normal“. A trebuit să suporte din plin schimbările de pe eșichierul politic tradițional, atît la dreapta, cît și la stînga, fără a mai reuși să oprească ascensiunea extremei drepte. Marine Le Pen a obținut 34% din voturi în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 7 mai.
Părăsit de mulți dintre apropiații săi, toamna trecută, după publicarea unei cărți de interviuri intitulată Un président ne devrait pas dire ça („Un președinte n ar trebui niciodată să spună asta“), într-un moment în care sondajele indicau că se află la cel mai scăzut nivel de popularitate, Hollande se vede nevoit să renunțe la a mai visa la un al doilea mandat. Lasă în urmă o țară fracturată economic, social și politic. Detractorii îi conced totuși succesul acordului istoric de la Paris împotriva încălzirii climatice globale, așa-numitul COP21. De asemenea, a fost de partea bună – într-un moment de mobilizare fără precedent a dreptei – cînd s-a adoptat „căsătoria pentru toți“, o măsură favorabilă homosexualilor.
Dar, mai ales, a trebuit să se confrunte cu teribilele atentate teroriste care au însîngerat Franța de mai multe ori: la redacția revistei Charlie Hebdo, la sala Bataclan sau la Nisa, anul trecut, pe 14 iulie. Tot pe seama lui Hollande e pusă și intervenția armatei franceze împotriva grupărilor militare islamiste în Mali.
Să ne amintim: cu un an înainte să fie desemnat candidat la primarele socialiste, Hollande nu era cotat cu prea multe șanse în confruntarea cu directorul de atunci al FMI, Dominique Strauss Kahn, promisiunea unei alegeri facile – într-atît de puternic era sentimentul de repulsie față de „omniprezentul“ Nicolas Sarkozy.
Odată cu întîmplarea devastatoare de la hotelul Sofitel din New York și acuzația de viol care l-a scos din joc pe DSK, Hollande a devenit candidat al stîn-gii, aproape din oficiu, și avea să cîștige alegerile prezidențiale împotriva lui Sarkozy.
Dar, foarte repede după învestire, Hollande se va confrunta cu problemele economice și sociale și va dezamăgi tocmai stînga care l-a ales. „Finanțele sînt dușmanul meu!“, a spus el într-un discurs de campanie de la Bourget, lîngă Paris, promițînd, printre altele, să renegocieze tratatul european din 2012 cu cancelarul german. Destui sînt cei care îi reproșează că a cedat în fața Angelei Merkel, slăbind în mod durabil „motorul“ franco-german al Uniunii Europene.
Începînd cu 2012, aflat în fața unei datorii publice colosale, care încă mai dă bătăi de cap Comisiei Europene, cu impozite tot mai mari, șomajul explodează și creșterea economică rămîne slabă, în ciuda celor 40 de miliarde de euro de ajutoare de stat oferite întreprinderilor. Ruptura între Hollande și Partidul Socialist se produce în 2014, odată cu „fronda“ miniștrilor Arnaud Montebourg și Benoît Hamon, care părăsesc guvernul.
Noul premier, Manuel Valls, considerat autoritar, ba chiar brutal, va accelera ruptura între două aripi ale stîngii devenite ireconciliabile, cea a guvernului și cea din stradă.
Grație articolului 49-3 din Constituția gaulliană, Hollande a impus, fără a mai trece prin votul Parlamentului, o reformă a Codului Muncii care facilitează concedierile, și asta, în ciuda opoziției de dreapta și a „frondorilor“ de stînga. Această ruptură în tabăra lui Hollande se va traduce, la alegerile prezidențiale din 2017, printr-o prăbușire a candidatului oficial al PS, fostul frondor Hamon, care nu avea să obțină decît 6%, în vreme ce șeful stîngii celei mai radicale, Jean-Luc Mélenchon, avea să ajungă, în turul întîi, pînă la aproape 20%.
Ce rămîne din cincinalul Hollande, președintele „normal“? Să fie un fiasco? Ca adesea, cu timpul, istoria va putea fi mai îngăduitoare cu succesorul lui Sarkozy, cu cel care a contribuit atît de mult la desacralizarea figurii de „monarh republican“ pe care au încarnat-o un De Gaulle sau un François Mitterrand.
Fără să intrăm în considerațiile de tipul celor din presa tabloidă, putem să ne amintim de episoadele din viața privată a președintelui Hollande, de cartea devastatoare a consoartei lui, Valérie Trierweiller, care a venit odată cu el la Elysée, pentru ca apoi să fie înlocuită cu o actriță mai tînără, Julie Gayet, cea după care șeful statului umbla în scuter.
Această desacralizare a președintelui francez, condamnată de majoritatea francezilor, va lăsa urme, poate la fel de multe ca reducerea mandatului prezidențial de la șapte ani la cinci ani, instaurarea primarelor, catastrofale atît pentru Partidul Socialist, de stînga, cît și pentru partidul de dreapta, Les Républicains, la fel cum și inversarea calendarului electoral, prin organizarea alegerilor legislative după cele prezidențiale, aduce deservicii funcționării statului. Instituțiile celei de-a cincea republici au fost zdruncinate... Iar Emmanuel Macron, foarte tînărul nou președinte, nu e deloc sigur că va avea o majoritate în Parlament, pentru a putea să guverneze cu adevărat.
Yves-Claude Llorca este jurnalist și publicist. A fost director al biroului de la București al Agenției France Presse în perioada 2002-2007. Cofondator al Asociației Presei Străine în România.
traducere de Matei MARTIN
Foto: wikimedia commons
