Moromeţii 1 & 2 - filmele
Cele două filme Moromeţii, realizate de Stere Gulea la o distanţă de peste trei decenii, sînt un caz unic în cinematografia română. Nu s-a mai întîmplat ca un regizor care a făcut filme înainte de 1989 să revină după Revoluţie la universul unuia dintre ele. Ruptura istorică prin care a trecut ţara făcea de neimaginat o astfel de idee, pentru că altele au fost mizele realizatorilor după marea schimbare. Apoi, ele ar putea deveni primele două părţi ale unei trilogii informale şi speciale, pentru că veteranul cineast a spus în interviuri că pregăteşte un lungmetraj ce ar urma să încheie seria, de data aceasta despre scriitorul Marin Preda la vîrsta la care a scris celebrul său roman.
Primul Moromeţii, realizat în 1985, dar lansat abia în 1987, este considerat una din marile realizări ale cinematografiei din timpul comunismului, apreciat ca atare deopotrivă de critică şi de public, dar şi de mai mulţi regizori importanţi ai generaţiei post-2000, care, în general, nu au multe cuvinte generoase despre filmele de altădată.
Filmul aparţinea uneia dintre principalele direcţii din cinematografia vremii, cea a ecranizărilor, realizate în special după opere literare canonice. Ecranizările le puteau oferi regizorilor, mai ales celor înzestraţi, iluzia unei mai mari libertăţi, spre deosebire de filmele de actualitate sau cele din aşa-numita epopee naţională, în cazul cărora cenzura era mai vigilentă, iar solicitările de sus, mai stăruitoare. Cineaştii care ajungeau să facă filme inspirate din romane, nuvele sau povestiri scăpau mai uşor de rigorile cerinţelor propagandistice, deoarece majoritatea subiectelor erau plasate undeva în trecut, iar operele literare alese sau impuse primiseră deja aprobarea oficială.
Bineînţeles, nici ecranizările nu erau ferite de compromisuri mai mici sau mai mari. Nici nu avea cum să se întîmple altfel, din moment ce numeroasele filtre ideologice prin care treceau filmele, de la faza de scenariu şi pînă la lansare, aveau ca scop şi perierea trecutului de orice inconvenient şi înflorirea lui cu orice falsificare ce ar fi ajutat discursul oficial. Istoria trebuia să servească prezentul.
Cîteva cedări se simt şi în Moromeţii. În celebra scenă din Poiana lui Iocan, se iau în derîdere regalitatea şi partidele tradiţionale, iar două personaje secundare sînt scoase în evidenţă: ţăranul foarte sărac Ţugurlan, prezentat aproape ca un comunist avant la lettre, iar la polul opus, băiatul cu facultate al lui Bălosu, arătat ca un legionar periculos şi demn de dispreţ. Dincolo însă de astfel de alunecări, filmul reuşeşte să se sustragă mediocrităţii dominante din cinematografia anilor ’80, cauzată de îmbîcseala ideologică tot mai urît mirositoare şi mai acaparatoare.
Fidelă unor idei clasice bine stăpînite, regia lui Stere Gulea este lipsită de spectaculozitate, de artificii, şi asta pentru că se pune în slujba eficienţei narative, a expresivităţii actorilor şi a reconstituirii cît mai fidele a societăţii rurale. Imaginea alb-negru a lui Vivi Drăgan Vasile, devenită un reper în cinematografia română, estompează mizeria şi sărăcia, pentru a le fructifica pictural, şi pune în evidenţă demnitatea personajelor. Naturalismul care domină filmul, întărit prin ecleraj, conferă grandoare şi o dimensiune universală lumii ţărăneşti.
Cu discrete influenţe extrem-orientale, muzica semnată de Cornelia Tăutu este folosită cu reţinere, doar în cîteva momente cu încărcătură emoţională. Dialogurile, lipsite de păguboasa teatralitate a majorităţii ecranizărilor de atunci, sînt deseori completate, din afara cadrului, de discuţii abia perceptibile, strigăte, cîntece, chemări din planuri îndepărtate sau de sunete ambientale permanente (insecte, păsări, cîini care latră, căruţe, ploaie). Toate amplifică realismul acestui film polifonic.
La prestigiul filmului a contribuit, evident, şi distribuţia, în frunte cu Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie Moromete (a devenit celebru refuzul său iniţial de a accepta partitura, din cauză că se considera prea orăşean pentru a juca credibil un ţăran). Felul său de a arunca ironii în stînga şi-n dreapta, dar şi de a lăsa uneori slăbiciunile să-i fisureze personajului său demnitatea de cap de familie, care vrea să aibă totul sub control, a făcut memorabilă interpretarea sa. La înălţime a fost şi regretata Luminiţa Gheorghiu în rolul Catrinei Moromete. Printre actorii cunoscuţi ai vremii se mai numărau Gina Patrichi, Mitică Popescu sau Dorel Vişan, la care se adăugau mai mulţi tineri ce aveau de asemenea să devină ulterior nume importante.
După 33 de ani
Pe o distribuţie bogată în actori celebri din diverse generaţii s-a bazat şi Moromeţii 2, lansat în cinematografe în 2018. Rolul principal i-a revenit lui Horaţiu Mălăele, care reuşeşte să-şi creeze propriul Ilie Moromete, diferit, dar la înălţimea predecesorului (chiar dacă pe alocuri se simte prea apăsat mecanica jocului său). Distribuţia e completată cu actori din generația ’70 (George Mihăiță, Florin Zamfirescu, Ion Caramitru, Gheorghe Visu), generația ’80 (Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu, Oana Pellea, Marian Râlea, Paul Chiribuță, Ana Ciontea), generația ’90 (Costel Cașcaval, Dorina Chiriac, Marius Florea Vizante, Dan Aștilean), generația 2000 (Andi Vasluianu, Paul Ipate, Cuzin Toma, Vlad Logigan, Marian Adochiței, Andreea Bibiri, Anca Androne, Alexandru Potocean, Alex Bogdan) și din foarte noua generaţie (Iosif Paștina, Ioana Bugarin).
O astfel de listă impresionantă a contribuit la marele succes de public al filmului – conform datelor de la Centrul Naţional al Cinematografiei, aproape 200.000 de spectatori l-au văzut numai în cinematografe, un număr mare pentru o producţie românească. Însă nu doar asta a contat. Campania de promovare a fost una insistentă şi prelungită, începută încă de cînd filmul era în faza de pregătire (la unele zile de filmare au fost invitaţi să asiste şi jurnalişti). Lansarea propriu-zisă a fost precedată de o serie de avanpremiere în mai multe oraşe din ţară, în prezenţa unor membri ai echipei.
Apoi, un rol l-a jucat aura cărţii lui Marin Preda (roman care se predă de zeci de ani în şcoală) şi a primului film Moromeţii, care a strîns 2,2 milioane de spectatori în cinematografe (de la momentul apariţiei şi pînă la sfîrşitul anului 2021), la care trebuie adăugate cele 3,5 milioane de vizualizări de pe o platformă gratuită precum Cinepub şi alte cine ştie cîte milioane de vizionări la televiziune, pe DVD sau pe alte platforme.
La interesul mare pentru film şi-a adus contribuţia şi data lansării – în anul Centenarului Marii Unirii, chiar în apropierea datei de 1 Decembrie. În contextul festivismului de atunci, oferit de Biserică și de clasa politică, e posibil ca vizionarea lungmetrajului lui Stere Gulea să fi fost un mod discret din partea multor români de a marca sau de a se bucura de un astfel de moment.
De asemenea, Moromeții 2 – al cărui scenariu se bazează pe volumul doi al Moromeţilor şi pe Viaţa ca o pradă – venea şi cu o anume onorabilitate pe care i-o dădeau sursa literară, distribuția, numele lui Stere Gulea (un regizor apreciat şi cu experienţă), imaginea alb-negru a lui Vivi Drăgan Vasile și genul dramatic în care se încadra. Nu putea fi văzut de o parte a publicului decît ca un film serios, clasic, important, dintre cele despre se spune că nu prea se mai fac. Lipsa unui mare festival (Moromeții 2 a fost doar într-o secțiune secundară a Festivalului de la Salonic) nu i-a afectat receptarea. Dimpotrivă, absenţa selecțiilor și a trofeelor pare a fi semnalat publicului larg că nu e vorba de un film încadrabil Noului Val, mai apreciat de critici decît de masa de spectatori.
Dincolo de toate astea, ar fi just sau ar avea sens să comparăm valoric cele două filme?
Spre deosebire de Moromeţii, unde timpul stătea în loc, Moromeţii 2 pare construit mai degrabă pe ideea că „timpul nu mai are răbdare”. Pe de o parte, filmul face portretul familiei Moromete, cu accent pe bătrînul Ilie şi pe tînărul Niculae. Pe de altă parte, prin pendulările naraţiunii între sat şi oraş şi prin opoziţia între comunişti şi necomunişti, pelicula încearcă să descrie o societate marcată de schimbările sociale și politice profunde aduse de anul 1945.
Cu excepţia unor momente din intimitatea familiei şi din relaţia tată-fiu, cînd regia permite acumularea unor emoţii, filmul e maniheist în reprezentarea satului şi a societăţii. Iar structura sa implică o acumulare grăbită de evenimente, o rostogolire de întîmplări, ceea ce nu mai lasă timp personajelor şi mai multor secvenţe şi piste narative să se dezvolte şi să capete relief.
Opțiunea de a filma într-un sat autentic, același ca în primul Moromeții (Talpa, județul Teleorman), și chiar în aceeași casă, repusă însă pe picioare pentru filmări împreună cu întreaga curte, dă o anume senzaţie de realism, amplificată, de asemenea, de bogăția de sunete venite din afara cadrului. Artificialitatea este însă vizibilă în scenele din București, în special în cele exterioare (așa cum este momentul marii manifestații promonarhiste și anticomuniste de la 8 noiembrie 1945, construit într-un mod convențional și ilustrativ).
În ciuda oricăror reproşuri însă, demersul temerar al lui Stere Gulea – care, prin anunţarea celui de-al treilea film al seriei, se dovedeşte un proiect de carieră cinematografică – de a discuta secolul XX prin prisma operei şi vieţii unui scriitor ca Marin Preda, căruia îi aduce astfel un omagiu uriaş, impune respect.
Ionuț Mareș este critic de film.
