Moralism și orgoliu

Daniel NICA
Publicat în Dilema Veche nr. 1016 din 28 septembrie – 4 octombrie 2023
Foto: wikimedia commons
Foto: wikimedia commons

Moralismul este forma denaturată a moralei, tot așa cum orgoliul este versiunea patologică a mîndriei. Această analogie nu este întîmplătoare, întrucît există o corelație suplimentară între orgoliu și moralism, primul fiind sursa celui de-al doilea. Dar mai întîi, cîteva clarificări preliminare… 

Moralismul este înțeles, de obicei, ca o inflamare a discursului etic, care – în numele celor mai înalte exigențe morale – se extinde nejustificat, pentru a livra sentințe categorice despre cele mai neașteptate aspecte ale istoriei, politicii, artei sau vieții intime. În formele sale moderate, moralismul nu pare să fie altceva decît întruchiparea visului kantian al supremației „rațiunii practice” (i.e. morale). În versiunile extreme, acest vis devine tiranic. Așa se face că moralistul de azi are oroare de Aristotel, fiindcă a justificat, acum 2.500 de ani, sclavia și solicită, iritat, excluderea lui Gauguin din muzee pentru vina de a fi fost – în viața privată, dar și în operă – rasist, sexist, colonialist. 

Ceea ce au comun retoricile moraliste este tentativa de a supune complexitatea vieții unor verdicte unilaterale și intransigente. Privit astfel, moralismul este un tip de discurs, a cărui origine rezidă în primatul eticii asupra oricărui alt aspect al condiției umane și ale cărui efecte sînt sentințele prompte, comprehensive și inflexibile. Prin urmare, eroarea sa fundamentală ar fi intruziunea, expansiunea ilegitimă a unui discurs legitim, prin încălcarea unor granițe rezonabile între planuri separate ale existenței și cunoașterii. S-ar spune, la prima vedere, că moralismul este o eroare epistemologică sau metodologică.

Nu se discută însă de ajuns despre sursa mai adîncă a acestei erori, care nu este una epistemologică, ci psihologică. Căci resortul profund al moralismului este mai degrabă o hipertrofiere a eului decît a discursului etic. Iar inflamarea discursivă nu e decît un simptom al unui orgoliu inflamat. Moralismul este deci mai mult decît o retorică; este o înclinație, o trăsătură de caracter. Originea retoricii moraliste nu este atît debusolarea teoretică, cît dezordinea spirituală. Iar această dezordine constă în ratarea măsurii juste. Aici se găsește, de altfel, înrudirea adîncă dintre moralism și orgoliu. Amîndouă sînt disfuncții de dozaj, depășiri ale unor limite rezonabile. Orgoliul este mîndrie exacerbată, ieșită din făgașul stimei de sine sănătoase, după cum moralismul este etică autosuficientă, ieșită din matca raționamentului complex și nuanțat.

Așadar orgoliul este derapaj al mîndriei, iar moralismul este etica intrată în derivă. Primul îl alimentează pe al doilea, fiindcă ambele se hrănesc din voluptatea excesului, din autoadmirație nemăsurată. Moralismul este etica în ipostaza lui Narcis, care nu-și poate dezlipi ochii de la propria reflexie. Pentru a vedea mai bine afinitatea dintre moralism și orgoliu, e suficient să schițăm un portret fie și sumar al figurii moralistului.

Moralistul e posesorul fericit al unei expertize morale indestructibile. Prin urmare, el nu are întrebări, nu are dileme, nici ezitări sau crize metafizice. În schimb, are oricînd la îndemînă un portofoliu bogat de răspunsuri gata-făcute, de verdicte prompte, de soluții simple la probleme complicate. La acestea se adaugă o rezervă la fel de bogată de sfaturi nesolicitate, de critici severe și ofuscări dramatice. Fiindcă moralistului îi place să se manifeste, să se desfășoare, să se exprime. Miza lui reală e parada etică, marșul ostentativ al eului pe podiumul certitudinilor absolute. Dar, cu toate că vorbește mult, el nu are interlocutori veritabili. El știe, iar asta îl scutește de orice dialog veritabil, de orice efort de lămurire, de orice căutare spirituală. 

Din acest motiv, atitudinea moralistă e tot ce poate fi mai diferit de textele așa-numiților „moraliști” francezi (de la proto-moralistul Montaigne la figuri precum La Rochefoucauld, La Bruyère sau Chamfort), ale căror paradoxuri și aforisme memorabile proveneau din nevoia intimă de elucidare și spiritualizare, dintr-o exigență acută de căutare personală a sensului. Totuși, la fel ca moraliștii francezi, agenții moralismului preferă sentințele. Singurele lucruri care despart cele două categorii sînt talentul uriaș, geniul observației și al nuanțelor, adîncimea psihologică și umorul francezilor. În rest, moralistul se poate considera într-o companie bună...

Moralistul are alergie la argumente sofisticate și la dezacorduri intelectuale. Nu e interesat de adevăr, ci de ideile care îi întăresc convingerile. Restul opiniilor îl umplu de indignare și revoltă. Iar cînd se indignează e înduioșat de sine, de splendoarea virtuților sale. Așa că e mereu vigilent, mereu exigent cu opiniile neconforme, care îi pot răni orgoliul. Fire fragilă, cu „naturelul simțitor”, moralistul e ușor de ofensat. Singurele lucruri sigure sînt ideile sale și ale aliaților săi. Căci moralistul e, mai ales, o figură colectivă. Numele lor e Legiune și sînt vechi de cînd lumea. Dar, cu toate că nu sînt produsul epocii noastre, moraliștii par să se înmulțească azi fără precedent. Și-au găsit nișa perfectă, căci noile tehnologii de comunicare le hrănesc mai mult ca oricînd orgoliul. Le permit să trăiască în „camere de ecou”, în care se felicită reciproc pentru competența morală; iar cînd ies afară din bulele lor compacte, noile media le permit să atace în haită și să declanșeze ample campanii de diabolizare și linșare simbolică. 

Fiecare moment istoric își are propriile sale patologii morale. Unele epoci au fost marcate de fanatism, altele de relativism, unele de excese raționaliste, altele de extravaganțe emotiviste, unele de absolutism, altele de laxism și indolență morală. Iar perioada actuală – guvernată de rețele sociale și alte medii care au alungat umanitatea tot mai mult în virtual, alimentîndu-i indignările și paradele morale – pare să fie o epocă a moralismului. Dar, dacă așa stau lucrurile, nu cumva și această critică a moralismului riscă, în mod paradoxal, să fie un simptom al maladiei pe care vrea s-o descrie? Nu cumva denunțarea fermă a moralismului e tot o formă de moralism? Iată o dilemă la fel de veche ca orgoliul ființei umane.

Daniel Nica este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă etică. Ultima carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (2022).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Rezultatul protestelor împotriva turiștilor: stațiunile spaniole se golesc
Spaniolii furioși din cauza turismului în masă au primit exact ceea ce au cerut, deoarece Magaluf , unul dintre cele mai importante locuri de vacanță din Mallorca, este pe jumătate gol. De fapt, arată ca un oraş fantomă.
image
Alimentele pe care experții în siguranță alimentară nu le-ar mânca niciodată de la bufetul de mic dejun al unui hotel
Cu toţii suntem de acord că, în vacanţă, unul dintre avantajele de a sta la un hotel este bufetul de mic dejun inclus în pachetul achiziţionat. În acelaşi timp, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în cameră din cauza vreunei boli digestive.
image
Caravană electorală, atacată cu bâtele într-o comună din județul Buzău VIDEO
Lupta politică se duce și cu ciomagul, pe alocuri. O demonstrează filmarea realizată de membrii unei caravane electorale din comuna buzoiană Calvini, în care se vede cum sunt alergați și amenințați cu bâtele de un grup de săteni.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.