Monopolis: de la democraţia opţională la tehnodemocraţia automată

Dacă pînă şi azi, sau mai ales azi, azi mai mult ca oricînd, la capătul prezumat al unei întregi istorii tele-ghidat democratice, aşa cum ne este ea predată, "grupurile mari, dacă sunt alcătuite din indivizi raţionali, nu vor acţiona în interesul lor", iar "cetăţeanul tipic va da îndeobşte seamă de o Ťnepăsare lucidă» în privinţa treburilor publice" (Mancur Olson, Creşterea şi declinul naţiunilor, Editura Humanitas, 1999), dacă, deci, luminile Raţiunii constau în mod explicit, asumat, într-o necunoaştere, înseamnă că aşa-numita teledemocraţie, înţeleasă ca o criză, nu reprezintă o întîmplare, un accident survenit din afară, o "derivă", ci însăşi raţionalitatea ascunsă, ieşită în sfîrşit la lumină, a procesului democratic. O fugă în abstract. De oroare, totuşi, de oroare şi din lene am ajuns aici, deci în chip necesar, ca "trebuinţă". Pentru că, să ne aducem aminte: "Cîţiva bărbaţi aleşi de cetate trebuiau să mănînce împreună. (...) Asocierea umană era o religie; simbolul ei era o masă luată în comun. (...) Fiecare cetate pretindea ca toţi membrii săi să ia parte la sărbătorile legate de cultul său. (...) Nimic în om nu era independent. (...) Statul nu admitea ca vreun bărbat să rămînă indiferent faţă de interesele sale. (...) Ei erau obligaţi să voteze în adunarea poporului şi să fie magistraţi. (...) Cel mai simplu şi mai sigur mod de a afla ce reclamă interesul public a părut a fi acela de a aduna oamenii şi de a-i consulta. Acest procedeu a fost considerat necesar şi a fost utilizat aproape zilnic. (...) S-a votat pentru orice lucru. (...) După ce-şi luase (...) precauţiuni împotriva elocinţei, poporul se lăsa cu totul în seama ei. (...) Simţeau nevoia să fie convinşi. (...) Discuţiile erau necesare. (...) Era o guvernare foarte laborioasă. Iată cum îşi petrecea viaţa un atenian. Într-o zi, este chemat la adunarea demei sale, unde trebuia să delibereze asupra intereselor religioase sau financiare ale acestei mici asociaţii. Într-o altă zi, el este convocat la adunarea tribului său. (...) De trei ori pe lună, cu regularitate, trebuia să ia parte la adunarea generală a poporului, de unde nu are dreptul să lipsească. Or, şedinţa este lungă. (...) Votul este pentru el unul dintre cele mai serioase lucruri. (...) Omul nu poate fi indiferent şi nici uşuratic. Dacă se înşală, ştie că tot el va trage ponoasele şi că în fiecare vot îşi angajează averea şi viaţa. (...) Datoria cetăţeanului nu se limita la a vota. Cînd îi venea rîndul, el trebuia să fie magistrat, în dema sau tribul său. În medie, un an din doi era heliast. (...) Nu exista cetăţean care să nu fi fost chemat de două ori în viaţă să facă parte din senatul celor cinci sute; atunci, timp de un an, lucra aici în fiecare zi, de dimineaţa pînă seara. (...) Pentru treburile personale şi pentru viaţa casnică îi rămînea foarte puţin timp. (...) Omul care trebuia să muncească pentru a avea din ce trăi nu putea fi cetăţean. (...) Cetăţeanul, întocmai ca funcţionarul din vremea noastră, aparţinea cu totul statului" (Fustel de Coulanges, Cetatea antică). Dacă Reagan a fost actor şi s-a dovedit un excelent preşedinte, la noi lucrurile stau "americăneşte", dar pe dos: cu un preşedinte care se dovedeşte un excelent actor, întreţinînd însă confuzia dintre forum şi scenă, avem toate şansele să refacem istoria democraţiei, dar în sens invers, din prezent spre origini. Sub semnul unificat tragicomic al circului. Ce obositor! Cît de stresant! La începuturi, aşadar, sau în evoluţia originilor democraţiei, oamenii erau "mereu în alertă". Dar pentru a fi ţinute în viaţă, menţinute în actualitate, în act, adevărurile cetăţii trebuie totuşi neîncetat dezbătute public, controversa trebuie inventată şi trebuia să fie continuă, iar această datorie le va reveni elitelor discursiv-explicitant-combative, "dascălilor" şi "magistraţilor omenirii": "Dacă există oameni care contestă opiniile unanim admise (...) să le mulţumim pentru aceasta, să ne deschidem spiritul pentru a-i asculta şi să ne bucurăm că există cineva care să facă pentru noi ceea ce altfel ar trebui, dacă avem vreo consideraţie fie pentru certitudinea, fie pentru vitalitatea convingerilor noastre, să facem noi înşine cu mare trudă" (John Stuart Mill, Despre libertate). Sic şi sîc! Ca nostalgie utopică, ca religie, "democraţia participativă" este o muncă în sine de care am fugit imediat după începuturi. O oroare sacrificială, un ospăţ public bestial-antropofagic, o religie extrem de ritualizată (deci un cotidian confiscat) susţinută de nişte aleşi "paraziţi" care, vom vedea mult mai tîrziu, se înfruptă de fapt din noi înşine. Participării obligatorii iniţiale la treburile cetăţii era inerent să-i ia locul delegarea, suplinirea, acel "periculos subterfugiu" despre care vorbea Rousseau în Confesiuni pentru a descrie deopotrivă masturbarea şi scrisul, proteza semiotică. La începuturi, democraţia era obligatorie tocmai pentru că presupunea alegerea. Bazată pe opţiune, a devenit încet-încet facultativă, opţională ea însăşi: democraţia alegerii, la alegere. Şi astfel s-au detaşat caracterul, "spaţiul" şi "sfera" publice consemnate deopotrivă ca loc de dezbatere şi ca spectacol: necesitatea liberală a menţinerii heraclitean-aristotelice a logosului în act prin controversă a promovat indistincţia fundamentală dintre reprezentanţi-delegaţi şi actori, dintre reprezentare şi reprezentaţie, dintre forum şi scenă, iar adevăraţii, iniţial, decidenţi - "poporul" - s-au trezit pe margine, la galerie, tocmai pentru că trebuiau să-şi cîştige democratic viaţa şi pentru că s-au retras în postura de spectatori pasivi, beneficiari ai unor lupte purtate de alţii, chiar dacă pentru ei şi în numele lor. Guvernarea a fost aproape de la început una mediatică. Logica televiziunii, a mijloacelor masificante de comunicare, a "marketingului politic" n-a apărut decît ca o dezvoltare (tot mai reificată tehnologic) firească, ca un adaus artificial natural, cerut de însăşi definirea "selfdeconstructivă" a democraţiei. Democraţia a fost dintotdeauna tele-, produsă tocmai de fuga noastră de sacrificialitatea ei, publicul creîndu-se prin retragere şi prin ocuparea locului gol astfel creat. Azi, programele politice se confundă tot mai mult cu programele de televiziune, iar a avea doctrină politică înseamnă a respecta un "format". Devenirea-marfă a politicului a dus cu necesitate la dispariţia ideologiilor "clare şi distincte". Democraţiei participativ-(auto)sacrificiale nu avea cum să nu-i ia locul, în chip raţional, democraţia spectaculară, altfel spus democraţia ea însăşi, căci în sine, opţională. Foarte curînd însă (ne) vom reveni. Tehnologiile se somatizează galopant, devenim pe zi ce trece tot mai insensibil echipaţi tehnologic, astfel încît vom ajunge să votăm, ca la începuturi, tot timpul, dar în mod automatizat, fără să ştim: democraţie sintetică, prin impulsuri. Abstractizarea democraţiei, a vieţii în comun, adică apariţia şi dezvoltarea simbolului şi a limbajelor tot mai formalizate trebuie citite împreună ca o criză semiotică de "creştere": reprezentarea politică, sistemul reprezentativ-delegant nu se află în contradicţie, ci în "omologie structurală" cu dominaţia imaginii. Democratic fugim de democraţie! Dar dacă Reagan a fost actor şi s-a dovedit un excelent preşedinte, la noi lucrurile stau "americăneşte", dar pe dos: cu un preşedinte care se dovedeşte un excelent actor, întreţinînd însă confuzia dintre forum şi scenă, avem toate şansele să refacem istoria democraţiei, dar în sens invers, din prezent spre origini. Sub semnul unificat tragicomic al circului.