Monopolis: de la democraţia opţională la tehnodemocraţia automată

Bogdan GHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 131 din 27 Iul 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Dacă pînă şi azi, sau mai ales azi, azi mai mult ca oricînd, la capătul prezumat al unei întregi istorii tele-ghidat democratice, aşa cum ne este ea predată, "grupurile mari, dacă sunt alcătuite din indivizi raţionali, nu vor acţiona în interesul lor", iar "cetăţeanul tipic va da îndeobşte seamă de o Ťnepăsare lucidă» în privinţa treburilor publice" (Mancur Olson, Creşterea şi declinul naţiunilor, Editura Humanitas, 1999), dacă, deci, luminile Raţiunii constau în mod explicit, asumat, într-o necunoaştere, înseamnă că aşa-numita teledemocraţie, înţeleasă ca o criză, nu reprezintă o întîmplare, un accident survenit din afară, o "derivă", ci însăşi raţionalitatea ascunsă, ieşită în sfîrşit la lumină, a procesului democratic. O fugă în abstract. De oroare, totuşi, de oroare şi din lene am ajuns aici, deci în chip necesar, ca "trebuinţă". Pentru că, să ne aducem aminte: "Cîţiva bărbaţi aleşi de cetate trebuiau să mănînce împreună. (...) Asocierea umană era o religie; simbolul ei era o masă luată în comun. (...) Fiecare cetate pretindea ca toţi membrii săi să ia parte la sărbătorile legate de cultul său. (...) Nimic în om nu era independent. (...) Statul nu admitea ca vreun bărbat să rămînă indiferent faţă de interesele sale. (...) Ei erau obligaţi să voteze în adunarea poporului şi să fie magistraţi. (...) Cel mai simplu şi mai sigur mod de a afla ce reclamă interesul public a părut a fi acela de a aduna oamenii şi de a-i consulta. Acest procedeu a fost considerat necesar şi a fost utilizat aproape zilnic. (...) S-a votat pentru orice lucru. (...) După ce-şi luase (...) precauţiuni împotriva elocinţei, poporul se lăsa cu totul în seama ei. (...) Simţeau nevoia să fie convinşi. (...) Discuţiile erau necesare. (...) Era o guvernare foarte laborioasă. Iată cum îşi petrecea viaţa un atenian. Într-o zi, este chemat la adunarea demei sale, unde trebuia să delibereze asupra intereselor religioase sau financiare ale acestei mici asociaţii. Într-o altă zi, el este convocat la adunarea tribului său. (...) De trei ori pe lună, cu regularitate, trebuia să ia parte la adunarea generală a poporului, de unde nu are dreptul să lipsească. Or, şedinţa este lungă. (...) Votul este pentru el unul dintre cele mai serioase lucruri. (...) Omul nu poate fi indiferent şi nici uşuratic. Dacă se înşală, ştie că tot el va trage ponoasele şi că în fiecare vot îşi angajează averea şi viaţa. (...) Datoria cetăţeanului nu se limita la a vota. Cînd îi venea rîndul, el trebuia să fie magistrat, în dema sau tribul său. În medie, un an din doi era heliast. (...) Nu exista cetăţean care să nu fi fost chemat de două ori în viaţă să facă parte din senatul celor cinci sute; atunci, timp de un an, lucra aici în fiecare zi, de dimineaţa pînă seara. (...) Pentru treburile personale şi pentru viaţa casnică îi rămînea foarte puţin timp. (...) Omul care trebuia să muncească pentru a avea din ce trăi nu putea fi cetăţean. (...) Cetăţeanul, întocmai ca funcţionarul din vremea noastră, aparţinea cu totul statului" (Fustel de Coulanges, Cetatea antică). Dacă Reagan a fost actor şi s-a dovedit un excelent preşedinte, la noi lucrurile stau "americăneşte", dar pe dos: cu un preşedinte care se dovedeşte un excelent actor, întreţinînd însă confuzia dintre forum şi scenă, avem toate şansele să refacem istoria democraţiei, dar în sens invers, din prezent spre origini. Sub semnul unificat tragicomic al circului. Ce obositor! Cît de stresant! La începuturi, aşadar, sau în evoluţia originilor democraţiei, oamenii erau "mereu în alertă". Dar pentru a fi ţinute în viaţă, menţinute în actualitate, în act, adevărurile cetăţii trebuie totuşi neîncetat dezbătute public, controversa trebuie inventată şi trebuia să fie continuă, iar această datorie le va reveni elitelor discursiv-explicitant-combative, "dascălilor" şi "magistraţilor omenirii": "Dacă există oameni care contestă opiniile unanim admise (...) să le mulţumim pentru aceasta, să ne deschidem spiritul pentru a-i asculta şi să ne bucurăm că există cineva care să facă pentru noi ceea ce altfel ar trebui, dacă avem vreo consideraţie fie pentru certitudinea, fie pentru vitalitatea convingerilor noastre, să facem noi înşine cu mare trudă" (John Stuart Mill, Despre libertate). Sic şi sîc! Ca nostalgie utopică, ca religie, "democraţia participativă" este o muncă în sine de care am fugit imediat după începuturi. O oroare sacrificială, un ospăţ public bestial-antropofagic, o religie extrem de ritualizată (deci un cotidian confiscat) susţinută de nişte aleşi "paraziţi" care, vom vedea mult mai tîrziu, se înfruptă de fapt din noi înşine. Participării obligatorii iniţiale la treburile cetăţii era inerent să-i ia locul delegarea, suplinirea, acel "periculos subterfugiu" despre care vorbea Rousseau în Confesiuni pentru a descrie deopotrivă masturbarea şi scrisul, proteza semiotică. La începuturi, democraţia era obligatorie tocmai pentru că presupunea alegerea. Bazată pe opţiune, a devenit încet-încet facultativă, opţională ea însăşi: democraţia alegerii, la alegere. Şi astfel s-au detaşat caracterul, "spaţiul" şi "sfera" publice consemnate deopotrivă ca loc de dezbatere şi ca spectacol: necesitatea liberală a menţinerii heraclitean-aristotelice a logosului în act prin controversă a promovat indistincţia fundamentală dintre reprezentanţi-delegaţi şi actori, dintre reprezentare şi reprezentaţie, dintre forum şi scenă, iar adevăraţii, iniţial, decidenţi - "poporul" - s-au trezit pe margine, la galerie, tocmai pentru că trebuiau să-şi cîştige democratic viaţa şi pentru că s-au retras în postura de spectatori pasivi, beneficiari ai unor lupte purtate de alţii, chiar dacă pentru ei şi în numele lor. Guvernarea a fost aproape de la început una mediatică. Logica televiziunii, a mijloacelor masificante de comunicare, a "marketingului politic" n-a apărut decît ca o dezvoltare (tot mai reificată tehnologic) firească, ca un adaus artificial natural, cerut de însăşi definirea "selfdeconstructivă" a democraţiei. Democraţia a fost dintotdeauna tele-, produsă tocmai de fuga noastră de sacrificialitatea ei, publicul creîndu-se prin retragere şi prin ocuparea locului gol astfel creat. Azi, programele politice se confundă tot mai mult cu programele de televiziune, iar a avea doctrină politică înseamnă a respecta un "format". Devenirea-marfă a politicului a dus cu necesitate la dispariţia ideologiilor "clare şi distincte". Democraţiei participativ-(auto)sacrificiale nu avea cum să nu-i ia locul, în chip raţional, democraţia spectaculară, altfel spus democraţia ea însăşi, căci în sine, opţională. Foarte curînd însă (ne) vom reveni. Tehnologiile se somatizează galopant, devenim pe zi ce trece tot mai insensibil echipaţi tehnologic, astfel încît vom ajunge să votăm, ca la începuturi, tot timpul, dar în mod automatizat, fără să ştim: democraţie sintetică, prin impulsuri. Abstractizarea democraţiei, a vieţii în comun, adică apariţia şi dezvoltarea simbolului şi a limbajelor tot mai formalizate trebuie citite împreună ca o criză semiotică de "creştere": reprezentarea politică, sistemul reprezentativ-delegant nu se află în contradicţie, ci în "omologie structurală" cu dominaţia imaginii. Democratic fugim de democraţie! Dar dacă Reagan a fost actor şi s-a dovedit un excelent preşedinte, la noi lucrurile stau "americăneşte", dar pe dos: cu un preşedinte care se dovedeşte un excelent actor, întreţinînd însă confuzia dintre forum şi scenă, avem toate şansele să refacem istoria democraţiei, dar în sens invers, din prezent spre origini. Sub semnul unificat tragicomic al circului.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Hipertermia, urgența medicală care ne amenință viața pe caniculă. Care este măsura imediată care ne ajută
După o săptămână de Cod Roșu, serviciile de ambulanță aproape că nu mai fac față solicitărilor. Dintre acestea, hipertermiile cauzate de caniculă sunt urgențe majore, supraîncălzirea organismului punând viața pacienților în pericol.
image
Șase dintre cele mai supraestimate atracții turistice din lume. „Nu a fost deloc ceea ce mă așteptam” VIDEO
Fiecare țară are obiectivele sale turistice despre care se spune că nu trebuie să le ratezi când vizitezi acele locuri. Adesea, realitatea se ridică sau depășește nivelul așteptărilor, dar sunt și situații în care atracțiile turistice sunt supraestimate.
image
„Nostradamus cel viu” a prezis căderea sistemelor informatice încă de acum trei luni și prevestește un nou război mondial
Clarvăzătorul brazilian Athos Salomé, supranumit „Nostradamus cel viu”, a prezis o „pană tehnologică de trei zile” în 2024, potrivit Daily Mail Online, iar acum susține că ar urma un conflict la scară largă, asemănător unui al treilea război mondial.

HIstoria.ro

image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.
image
Lucruri știute și neștiute despre Mănăstirea Arbore și ctitorul ei
Pe ruta mănăstirilor din Moldova, din cel mai recent proiect de turism cultural – „România Atractivă” –, cunoaștem profund patrimoniul românesc, construit, meșteșugit sau povestit. Străini și români deopotrivă, suntem chemați de sunetul de toacă și ne plecăm capetele la auzul cântărilor din zori. Ne