Momentul „reteatralizării”

Miruna RUNCAN
Publicat în Dilema Veche nr. 848 din 9 - 15 iulie 2020
Momentul „reteatralizării” jpeg

Personalitatea multifațetată și, în același timp, atît de pregnant unitară a lui Radu Stanca ar părea azi, la centenarul artistului, incompletă cîtă vreme, pe lîngă opera poetică, de dramaturg și de regizor de teatru nu am pune în lumină contribuțiile sale – sintetice, esențiale – de natură teoretică, născute într-un moment crucial al istoriei teatrului românesc modern: dezbaterea de presă care a fost ulterior numită „a reteatralizării”. Deschisă pe valul „dezghețului” hrușciovist care s-a răspîndit osmotic în toate țările blocului sovietic în primăvara lui 1956, dezbaterea dedicată regiei de teatru a căpătat, în România, o dimensiune neobișnuită, coagulantă, de confruntare de idei inter- și trans-generațională, cu dimensiuni în același timp estetice, instituționale, comunicaționale și, într-o măsură discretă, politice („Reteatralizarea» teatrului”, Teatrul nr. 4, septembrie 1956). Găzduită de principalul săptămînal cultural din țară, Contemporanul, și detaliată simultan și în nou înființata revistă lunară Teatrul, prelungită (destul de contondent) în cadrul Consfătuirii oamenilor de teatru de la finalului lui 1956, discuția despre rosturile, limitările și independența artei regizorale, despre funcțiile și obiectivele regiei de teatru, a animat lumea culturală românească aproape un an, a coagulat – ca niciodată pînă atunci, nici de atunci încoace – o generație de artiști teatrali tineri care și-au construit o platformă comună (Cenaclul tinerilor regizori „Victor Ion Popa”) și, în același timp, au dat răspunsuri artistice exemplare, menite să le ilustreze pe viu tezele.

Între multele intervenții critic-provocatoare ale acestei prelungite dezbateri (aparținînd regizorilor Mihai Raicu, Lucian Giurchescu, Horea Popescu, Dan Nasta, Miron Nicolescu, George Rafael ș.a.), trei sînt vocile care sistematizează și așază pe fundamente teoretice discuția, împiedicînd-o să rămînă o simplă bătălie polemică între „feudalii” establishment-ului (Aurel Baranga, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu ș.a.) și „lupii tineri”: Liviu Ciulei, Sorana Coroamă și, evident, Radu Stanca. Toți trei nu se mulțumesc doar cu un articol de opinie în Contemporanul, ci revin și cu eseuri argumentative mai ample, în paginile din Teatrul: în linia deschisă la finalul interbelicului de eseurile mentorului său Ion Sava, Liviu Ciulei publică, în al doilea număr, din iunie 1956, al revistei, „Teatralizarea picturii de teatru” (Teatrul nr. 2, 1956), text ce pune, în fond, scenografia într-o poziție de suburdonare creatoare în raport cu actul regizoral. Mult mai interesată de dimensiunea coagulant-vizionară a regiei și de șansele de afirmare ale tinerilor artiști, Sorana Coroamă atacă curajos, și în revista săptămînală („Îndrăzneala este acolo unde începe arta”, Contemporanul nr. 12), și în lunarul de specialitate („Rosturile unui Teatru Național”, Teatrul nr. 1, ianuarie 1957), chestiuni de natură instituțional-organizatorică.

Radu Stanca, în acel moment deja de aproape un deceniu regizor la Teatrul din Sibiu, dar și animator al Școlii populare de artă (o adevărată pepinieră de tinere talente pe care le-a lansat cu generozitate), intervine pentru prima dată la începutul lunii iunie, cînd deja duelurile polemice erau declanșate, cu un eseu mai consistent decît articolele de „opinie” ale colegilor lui de generație („Autenticitate și creație”, Contemporanul nr. 22, mai 1956). El oferă o atentă analiză a sferei problematice puse în discuţie de întreaga mişcare a tinerei generaţii și se străduiește să readucă un ton cumpănit, menit să întoarcă apele în matca lor reală: „Căci ce este, în definitiv, spectacolul? O sinteză creatoare realizată de regizor. Iar sinteza creatoare ştim că se realizează nu numai din elementele care se reunesc în ea, ci şi din ceva mai mult decît suma acestor elemente: acel ceva care reprezintă contribuţia regizorului şi care dă sintezei tocmai caracterul ei de creatoare.”

Această rapidă şi greu de combătut punere la punct a diversioniştilor ce invocau „primatul textului” nu este decît butonul care declanşează demonstraţia regizorului şi gînditorului. Pentru că ceea ce aduce el în discuţie se găseşte, deja, pe un alt nivel teoretic: el e cel dintîi care ia în discuție problema teatralităţii înseşi. Fără să dea exemple propriu-zise de spectacole ori de regizori, Radu Stanca acuză, în descendenţa dezbaterilor interbelice, excesul de decorativism adesea vizibil pe scenele româneşti, confuzia dintre creativitatea regizorală şi cea scenografică, punînd în lumină primejdia majoră a acestei păcăleli a „vizibilului” – sterilitatea emoţională şi confuzia care provoacă receptare superficială şi dezechilibru de valori: „Regizorul autentic simte nevoia de exprimare pe calea regiei. Întocmai cum poetul autentic simte nevoia de exprimare pe calea poeziei, iar actorul autentic pe calea «jocului», a încorporării fizice a unei imagini. Un regizor care se exprimă prin pictură este tot atît de puţin autentic ca un pictor care ar voi să se exprime prin regie de teatru. Numai nevoia de exprimare autentic regizorală favorizează apariţia stilului în spectacol.”

Emoţia, autenticitatea, forţa de sinteză, curajul sînt invocate de regizorul-poet ca tot atîtea componente ale personalităţii în creaţia regizorală, lucru care evidenţiază, o dată în plus, faptul că intenţia lui Stanca este aceea de a reînnoda firul unui suport teoretic şi estetic al regiei, rupt odată cu dispariţia lui Sava, V.I. Popa, Sebastian… Pentru că, de fapt, ne aflăm, în mijlocul deceniului aşa-zis întunecat, într-o situaţie paradoxală: regia este recunoscută ca artă de mai toată lumea; însă, în cazul nostru, statutul şi specificitatea acestei arte nu şi-au parcurs încă întregul traseu către autodefinire.

A doua sa intervenție, din revista Teatrul, apare în numărul din septembrie și răspunde în oglindă eseului lui Ciulei, în condițiile în care marele regizor era perceput la acel moment mai degrabă în postura sa de scenograf (primul său mare succes ca regizor de teatru, cu Omul care aduce ploaia de Richard Nash, are premiera abia în martie 1957). Trebuie precizat aici că revista, patronată formal de Camil Petrescu și condusă efectiv de Horia Deleanu, avea în componența redacției, în prima sa formulă, pe doi dintre membrii Cercului literar de la Sibiu, din care făcuse parte și Radu Stanca: pe Șt. Aug. Doinaș și pe I.D. Sîrbu; cronici în regim de colaborator publică, în primul an, și Ioan Negoițescu. Iar din colegiul director făcea parte și actorul, regizorul și poetul Dan Nasta, „cerchist” el însuși, dar și unul dintre promotorii de bază ai noii regii. Nu e, deci, deloc de mirare faptul că revista va susține cu fermitate mișcarea reteatralizării și pe inițiatorii săi.

pv jos 1scrisoare a lui radu stanca jpg jpeg

Eseul lui Stanca, intitulat ferm „Reteatralizarea teatrului”, se deschide cu un fel de rezumare ideatică a traseului teatralizării în prima jumătate a secolului XX, traseu al cărui corolar este însăşi naşterea regiei ca funcţie sintetică în procesul de construcţie a spectacolului. Punctînd demersurile lui Baty şi ale Cartelului parizian, estetica spectacologică modernă, îndelung analizate de Camil Petrescu cu două decenii în urmă, pe filieră germană în special, Stanca elaborează o definiţie a regiei ca fenomen integrator şi esenţializator totodată, în drumul spre identificarea teatralităţii: „Arta regizorului este o artă născută din chiar fenomenul teatral, ca o necesitate stringentă a acestui fenomen. Ea nu este reductibilă la o altă modalitate de exprimare artistică decît teatrul. (…) Sarcina regizorului este aceea de a reuni într-un organism viu nu numai forţele individuale ale actorului, ci pe acelea ale scenei în general. (…) regizorul «armonizează» elementele disparate ale spectacolului de teatru, îmbinîndu-le într-un corp unitar nou.” („Reteatralizarea» teatrului”, Teatrul nr. 4, septembrie 1956)

Desigur, rolul de armonizator al diferitelor registre ale actului teatral pare astăzi, în bună măsură, unul limitativ în raport cu energiile creative eliberate de către întregul spectacolului teatral. E, inevitabil, o definiţie parţială, care datează şi ne smulge un zîmbet, tocmai fiindcă ne desparte de ea (doar) o jumătate de secol. Şi totuşi, în momentul în care firul teatralizării se leagă din nou, pentru un nou început, accentul se deplasează de la „armonizare” către „corpul unitar nou”, diferit de imaginea mentală a textului și generator de noi semnificaţii. Arta regizorală este resimţită ca o evidenţă, eliberatoare pentru că e producătoare de semnificație independentă; paradoxal, Stanca îşi asumă, însă, în conformitate cu structurile estetice ale lumii pe care, cu disperare, se însărcinează să o reprezinte şi s-o facă să supravieţuiască, o atitudine precaută: „…dar funcţia (s.n.) «teatralizatoare» a regizorului, (funcție ce se aseamănă atît de mult cu cea a catalizatorilor) ascunde şi ceea ce se poate numi drama regizorului, acesta încercînd un complex de inferioritate decurgînd de acolo de unde spectacolul nu pare drept o expresie a sa, regizorul rămînînd anonim în execuţia artistică propriu-zisă, a reprezentaţiei.”

Ne întîlnim aici cu inadecvarea (decalajul) unei definiţii momentane (de mijloc de secol) faţă de o altă definiţie momentană (a sfîrşitului de secol) în ce priveşte actul regizoral. Dar acest decalaj e plin de un soi de nostalgie senină, atît de tipică scriitorului Stanca. Ne întîlnim cu chestionarea frontală a libertății de creație exact în clipa cînd ea s-a asumat ca atare: independenţa artei regiei, provizorie sau aparentă, e generată chiar de dependențele sale în raport cu multiplul său material – viu şi inanimat totodată –, luîndu-se la trîntă cu toate determinările cunoscute: spaţiul, căci scena e un spaţiu, imaginea (căci percepţia e momentană şi semnificativă, mereu dependentă de ochiul care privește), dar şi timpul, devenirea, omul-actor în timp şi în devenire.

Miruna Runcan este profesoară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Ultima carte publicată: Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheț 1956-1964, Editura Tracus Arte, 2019.

Foto: Radu Stanca la absolvire; scrisoare a lui Radu Stanca - arhiva Apostrof 

HOR 0545 jpg
Bogați îngrijorați de propria sărăcie...
Acest Dosar vă prezintă fragmente din conferințele susținute în serile zilelor de 14, 15 și 16 septembrie, în Sala „Jean Monnet“ a Facultății de Studii Europene a UBB.
B  Glavan jpg
Drumul către sărăcie
Pe scurt: tot ceea ce subminează economisirea, investiţia înţeleaptă şi stimulentul muncii previne acumularea de capital şi ne duce pe drumul sărăciei.
A  Zahiu jpg
Venitul minim garantat: de la utopie la realitate
Tot ce avem în momentul de faţă ca schemă de asistență socială este ineficient, a generat un adevărat infern birocratic, de multe ori aceste programe sînt paravane pentru corupţie.
B  Voicu jpg
Sîntem încă săraci? România după 32 de ani
Concluzia a fost că, de fapt, nu te poţi raporta la „standardele societăţii”.
HOR 1291 jpg
Sărăcie, bogăție și judecată morală
Și iar întreb: ce ne facem cu tensiunea dintre teoria morală înaltă, care ne spune că valoarea morală nu depinde de condițiile materiale de viață, şi judecăţile morale implicite pe care le-am descris?
HOR 1452 jpg
„Care bogat se va mîntui?“ Libertatea ca sărăcie voluntară în Noul Testament
Creştinul trebuie să fie harnic, să-şi cîştige existenţa printr-o muncă onestă, să fie darnic şi solidar, dar să nu-şi facă griji pentru ziua de mîine. Aici apare încă un element definitoriu al relaţiei dintre paradigma creştină şi avuţia terestră.
p 21 foto C  Hord jpg
Globalizarea libertății
În fine, vreau să vă atrag atenția asupra acelor antiglobalişti care înţeleg globalizarea altfel, ca pe o globalizare politică. Ei vă vor vinde izolarea ca soluţie la problemă. Nu-i ascultaţi decît cu atenţie şi îngrijorare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială

Adevarul.ro

criminal onesti gheorghe morosan jpeg
Sentință pentru teroristul din Onești. Gheorghe Moroșan are de plătit daune de 2 milioane de euro
Gheorghe Moroșan, autorul unei duble crime la Onești, a fost condamnat la 30 de ani închisoare. Soția lui va sta 12 ani după gratii, iar cei doi au fost obligați la plata unor daune ce însumează 2 milioane de euro.
Nor Cumulus FOTO Silviu Gurlui png
Un nor Cumulus a băgat spaima în oamenii Iașiului. Au crezut că „pâlnia de pe cer“ anunță o tornadă
Un fenomen spectaculos petrecut pe cer i-a speriat pe ieșenii care au crezut că norul în formă de pâlnie anunță o tornadă sau un alt fenomen periculos. Specialiștii au explicat ce este norul Cumulus.
Lidia Buble Foto Captura video jpg
Lidia Buble a părăsit în lacrimi „Sunt celebru, scoate-mă de aici!“: „Ai ținut la tăvăleală cum nu ne-am așteptat“
După patru săptămâni în care s-a luptat cu foamea, fobiile și cu tensiunile iscate în junglă, provocarea s-a terminat pentru Lidia Buble.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.