Modest, dar nu smerit

Detestăm, ironizăm și, în ultimă instanță, ajungem într-o situație de lehamite cînd vedem evoluînd, pe scena publică, tot felul de neaveniți, oameni fără pregătire și fără altă calitate decît o aroganță care ne depășește cu mult și ne lezează bunul-simț. Cum a ajuns ăsta acolo? – întrebăm, mai degrabă retoric, căci știm, de fapt, foarte bine cum a ajuns „ăla“ acolo.

Știm, pentru că vedem, zi de zi, în jurul nostru o societate care promovează non-valoarea, o societate din care meteahna comunistă a pilei și a omului acomodant, a celui care se bagă peste tot, deși nu are nici în clin, nici în mînecă cu postul pe care îl ocupă, nu numai că nu a dispărut, dar mai este și întreținută, la firul ierbii.

Modestia, în această societate, pare a fi o miză pierdută. Probabil, pentru că de multe ori confundăm modestia cu smerenia – un sinonim, ce e drept, dar un sinonim care poartă nuanța umilinței și a supușeniei. Or, dacă ești supus în această lume a tupeiștilor, ai toate șansele să ajungi un ratat.

În această suprapunere semantică, uităm, de fapt, că esența latinească a cuvîntului este, de fapt, „moderație“.

Cu alte cuvinte, nu este oare „modestul“ acel om la locul lui, care nu va pretinde niciodată că e mai bun decît e în realitate și care nu își va aroga merite pe care nu le are? A fi modest nu înseamnă, pînă la urmă, a avea bun-simț?

Dacă mergem pe acest filon, profesional, modestia ar însemna să-ți faci treaba competent, fără să ai ifose că faci cuiva vreun serviciu, să-ți recunoști greșelile, cînd le faci, și să te bucuri de reușite, cînd le obții pe meritul tău. Personal, să nu te erijezi în atoatecunoscător, să nu minimalizezi opinia cuiva, să nu dai sentințe, bazîndu-te doar pe adevărul tău, ci să știi să asculți, fără patimă moralizatoare – ajungînd, uneori, chiar să înveți din opiniile altora.

Bineînțeles, obișnuim să lăudăm oamenii „modești“, dar o facem mai degrabă cu compătimire decît cu admirație. „E un om capabil, dar modest, n-a știut să se bage în față.“ De ce e atît de necesar ca un om capabil să „știe“ să se bage în față? Dacă nu e recunoscut și prețuit de societatea în care trăiește, este oare problema lui sau a societății? Ne lamentăm, de multe ori, că ne pierdem valorile, dar, în realitate, cît sîntem de dispuși să recunoaștem și să promovăm valoarea altcuiva?

Probabil că ar fi mult mai sănătos să nu mai considerăm modestia o „virtute“ pioasă, dar perdantă, ci mai degrabă o atitudine firească, la ordinea zilei. Și poate, atunci, am trăi într-o societate decentă. Aceea după care tot tînjim.

Ilustrație de Ion BARBU