Modernizare în România secolului XX

[...] Dacă ne referim la perioada interbelică, socotită un reper de excelenţă în raport cu altele, ea a fost în realitate un interstiţiu agitat şi convulsiv, în care s-au prelungit destule slăbiciuni mai vechi ale corpului social şi îndeosebi ale clasei conducătoare. Noile formaţiuni politice, unele de caracter etnic, altele izvorîte din realităţile sociale postbelice, au dus la tot felul de structurări şi destructurări, fuziuni şi amalgamări, privite adesea de societate ca surse de frustraţie şi disperare. Viaţa politică s-a întemeiat un timp pe o dualitate (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc), dar cîştiga teren totodată şi ideea partidelor de clasă. Nemulţumiri profunde, mai ales la noua generaţie, abia ieşită din tranşee, au făcut să se nască mişcări extremiste, fie acestea de stînga sau de dreapta. Ele au pus adesea o amprentă tragică peste interstiţiul amintit şi au condus în cele din urmă la un regim autoritar (Carol II) şi la o dictatură militară (Ion Antonescu). Analiştii perioadei remarcă, pe lîngă fragilitatea vieţii politice, explicabilă, un civism scăzut în masa electorală şi factori externi nefavorabili stabilităţii sistemului. Grila liberală a modernizării avea şansa de a produce în adevăr efectele scontate, pe linia unui sincronism european, însă marea criză din 1929-1933 şi convulsiile social-politice succesive i-au diminuat sensibil eficienţa. Politica "prin noi înşine", reactivată din tradiţia liberală a secolului al XIX-lea, n-a putut fi valorizată conform aşteptărilor. Alternativa naţional-ţărănistă, beneficiind anume de experienţa transilvană şi de masivul aport rural din zonele extracarpatine, a fost încă mai mult subminată de circumstanţe. Bucurîndu-se de sprijinul unor nuclee intelectuale, ea ar fi putut oferi societăţii româneşti echilibrul necesar între centru-dreapta (liberali) şi centru-stînga (ţărănişti), asigurînd o nouă "rotativă" a puterii, însă aceasta n-a mai ajuns să devină funcţională. Ideea de ridicare a civilizaţiei satului, deşi consonantă cu proiectul modernizării, care însemna de fapt "occidentalizare", n-a cunoscut practic decît o împlinire parţială. Fuziunea ţărănismului din vechiul regat cu naţionalismul transilvan pare să fi rămas incompletă, iar modernizarea preconizată în spiritul acelui partid s-a dovedit imposibilă. Ideea de "stat ţărănesc", relansată ocazional, era de altfel anacronică, din moment ce competiţia între state se producea mai cu seamă în sfera industriei şi a comerţului. Cît despre grila social-democratică a modernizării, cu toate că dispunea de o anume tradiţie istorică în România şi de sprijin extern, ea n-a avut şanse reale de a se impune după întîia mare conflagraţie. Partidul Social-Democrat se afla într-o dublă opoziţie: faţă de o societate ostilă ideii socialiste în ansamblu şi faţă de practica liberală dominantă în epocă. Alianţele pasagere, chiar şi cu naţional-ţărăniştii, n-au putut-o scoate din conul de umbră unde o plasa radicalismul ei. Stînga politică a pierdut astfel şansa de a constitui o forţă redutabilă, necesară unui echilibru de durată. Aşa se face că regimul democraţiei parlamentare, fragil mai totdeauna, s-a prăbuşit lesne spre finele deceniului patru, sub presiunea mişcărilor extremiste din ţară şi din exterior. Extrema dreaptă românească a jucat un rol de seamă în lichidarea acelei democraţii, punîndu-şi amprenta asupra unei secvenţe tragice din istoria acestui secol. Anii prăbuşirii, cum i s-a spus celui de-al doilea război mondial, şi-au recrutat actorii din ambele extreme, care s-au pus de acord nu o dată să colaboreze la o "nouă ordine", solidare în acţiunea lor antiliberală şi antidemocratică. Merită să amintim aici reproşul pe care mentorul mişcării legionare, filozoful Nae Ionescu, i-l făcea lui Iuliu Maniu că n-a avut curaj, la putere fiind, "să organizeze partidul de mase şi dictatura de partid". [...]