Modelul american - fascinaţia soluţiei standard şi alte panacee economice... -

În ultimii cincisprezece ani, universităţile din SUA şi Marea Britanie s-au confruntat cu discursul despre imperativul rentabilizării şi adaptării structurilor universitare, pentru a răspunde economiei de piaţă şi globalizării economice. Cum era de aşteptat, dezbaterea se regăseşte în prezent şi în contextul românesc. Cu unele aspecte neliniştitoare însă, deoarece creşterea competitivităţii universităţilor româneşti faţă de cele americane, luate deseori drept standard, ar trebui să fie conceptual distinctă de adoptarea necritică şi "în vrac" a logicii rentabilităţii de piaţă, cum pare să fie cazul, dincolo de discursurile programatice ale managerilor procesului. Mai precis, cred că universitatea română devine mai competitivă dacă reuşeşte să concureze universităţile occidentale acolo unde acestea excelează de cîteva secole (într-o tradiţie pierdută la noi sub dictatură), mai precis în a crea un spaţiu de exprimare şi dezbatere a pluralităţilor (de identitate, valori, ideologii), aceasta incluzînd valori favorabile, dar şi alternative logicii pieţei şi economicului. Îmi sprijin opţiunea pe trei observaţii derivate din experienţa mea de student doctoral şi de proaspăt universitar în SUA. Mai întîi, discursul despre rentabilizarea universităţilor poate fi folosit ca un mijloc de a reduce puterea epistemică a universităţii, nefiind aşadar nici "ştiinţific", nici "neutru". În acest sens, să luăm, spre exemplu, o propoziţie des vehiculată, dar rareori analizată critic: rentabilizarea universităţii se produce cînd cererea de pe piaţă întîlneşte şi modelează oferta universităţii într-un punct de echilibru instabil, oferit de dinamica globalizării economice şi a integrării europene. Dacă privim discursul despre rentabilizare în context istoric, îl putem înscrie în conflictele epistemice şi de putere din societate: cine decide ce se predă în universităţi, cum gîndesc studenţii noştri, cine stabileşte standardele de performanţă a studenţilor şi de relevanţă a cercetării ştiinţifice? În SUA, antreprenori culturali şi economici din partide, universităţi şi din think tank-uri cu orientare de dreapta au încercat, încă din vremea administraţiei Reagan, să "recucerească universitatea" - în terminologia lor - percepută ca spaţiu critic faţă de capitalism şi de stat, deopotrivă. Retorica crizei universităţii bolnave şi desuete a fost instrumentată, în Marea Britanie, în valuri de blame and cure ("învinuieşte şi vindecă") spre a crea o cultură a deriziunii universitarilor faţă de munca lor şi a impune necesitatea reformelor radicale. Discursul rentabilizării economice a servit, în opinia unora, ca mijloc de încălcare progresivă a libertăţii academice (academic freedom), de afirmare a supremaţiei valorilor neoliberalismului economic şi de controlare a opiniilor alternative. Astfel, aparentul echilibru între cerere şi ofertă poate ascunde un proces profund asimetric şi politizat, prin care universitatea devine un prestator de servicii, uşor de controlat şi de blamat. Deşi virulenţa cu care universitarii americani apără conceptul şi practicile legate de academic freedom poate părea exagerată la noi, în opinia mea libertatea de gîndire şi de acţiune, greu cîştigată de universitatea română, trebuie consolidată şi negociată, mai degrabă decît arvunită în pripă. În al doilea rînd, o scurtă trecere în revistă a dezbaterilor încinse din SUA evidenţiază că nu există un model standard de reformă universitară, ci, mai degrabă, că avem de-a face cu soluţii foarte diferite unele de altele, pentru că sînt generate de principii, preferinţe ideologice şi norme diferite. Chiar şi atunci cînd universităţile adoptă un plan de "rentabilizare" şi de creştere a competitivităţii lor faţă de alte oferte universitare, omogenitatea de principiu şi de strategie lipseşte; spre exemplu, în cadrul aceleiaşi universităţi, antropologiei nu i se cere să fie "branşată" la ultimele nevoi ale pieţei, cum se întîmplă la facultăţile de Ştiinţe economice sau Drept, iar "rentabilizare" nu înseamnă acelaşi lucru pentru toate facultăţile. În sfîrşit, merită discutat argumentul conform căruia universitatea are datoria de a-i expune pe studenţi la dezbateri intelectuale în care se examinează critic logica şi mecanismele pieţei şi ale capitalismului, se discută avantajele, dar şi limitele acestora, asimetriile de putere, se contestă cuantificarea socialului şi puterea difuză şi greu de scrutat a "mîinii invizibile" a pieţei care, miraculos, va reuşi să ne facă pe toţi fericiţi într-un viitor la fel de greu de determinat ca şi în utopia comunistă. În experienţa mea în ştiinţe sociale în SUA, am fost expusă, la cursuri, la astfel de dezbateri, care acoperă un spectru ideologic de stînga şi de dreapta deopotrivă. Am putut vedea cum, în timp ce neo-gramscienii arată căile prin care statul şi societatea civilă pot ajunge să fie colonizate de interese economice şi militare în detrimentul interesului şi bunurilor publice, opinii inspirate din liberalismul clasic avertizează asupra patologiilor pieţei nereglementate (oligopol, monopol) şi dificultăţilor pieţei de a reduce inegalităţile sociale şi de acces la educaţie. Anca Romanţan este assistant professor la University of Massachusetts, SUA.