Modă și gîndire socială: haina face pe om?

Moda a lipsit multă vreme din „tabla de materii” a științelor sociale, în special în prima jumătate a secolului XX, chiar dacă a fost deseori invocată ca o variabilă importantă pentru o serie întreagă de configurații sociale (de exemplu, ascensiunea maselor, migrația, urbanizarea, industrializarea, democratizarea consumului) și culturale (amploarea mișcării feministe și valorile generației baby boomers). De pildă, voga blugilor evazați sau tăiați, părul lung purtat de bărbați sau fusta mini din vestimentația femeilor au fost doar cîteva dintre exemplele utilizate de unii analiști ai vieții sociale în discursul lor despre cauzele „frămîntărilor sociale” ale deceniului al șaselea din secolul trecut. Într-adevăr, simbolurile culturii de contestare, specifice generației baby boomers, precum și valorile pentru aceștia militau, aveau să se instaleze ca atitudini și comportamente dominante în deceniile ulterioare ale secolului XX, în special în Occident și în SUA. În schimb, aproximativ în aceeași perioadă, țările comuniste din Europa de Est cunoșteau acest fenomen foarte subtil: cîteva formații muzicale (cum era Phoenix), prin stilurile lor muzicale și vestimentare, încercau devierea subtilă de la constrîngerile impuse de autorități asupra unor practici culturale. Spre deosebire de alte comportamente colective, moda este „soluția discretă” a conflictului dintre libertatea individuală și conformarea socială: temporar, individul poate să devieze, prin simbolurile modei, de la constrîngerile structurale pentru a experimenta o nouă identitate socială sau un nou tip de societate.

Ideea relației dintre modă, starea societăților și gîndirea socială caracteristică anumitor epoci nu este nouă. Aceasta apare în scrierile sociologice la confluența dintre veacul al XIX-lea și XX. Prin metafora „curgerii în cascadă a modei” (trickle-down), sociologii începutului de secol XX arătau că moda antrenează o dinamică socială care pune în evidență relațiile de putere dintre anumite clase sociale: „Moda este totdeauna moda claselor, și moda păturii mai înalte se deosebește de cea a păturii de jos fiind părăsită în clipa în care aceasta din urma o adoptă” (G. Simmel, 1911/1998, 31). Chiar și socialismul și individualismul au fost chestiuni de modă, atrăgea atenția sociologul Georg Simmel. Într-o astfel de ambianță, „moda a devenit mult mai amplă și mai agitată” (G. Simmel, 1911/1998, 53), tocmai pentru că modernitatea punea în scenă o tensiune între masele de jos, mai puțin mobile, cu o evoluție mai înceată, și păturile de sus care se temeau de orice formă de mișcare și schimbare apărută la cei dintîi. În această situație, clasa de sus era nevoită să creeze permanent simboluri distinctive pentru a se diferenția de clasa de jos, căci aceasta din urmă imita și adopta moda clasei de sus, distrugînd limitele fixate de cei cu statut social privilegiat (idem, 34). De îndată ce masele încep să imite moda claselor de sus, acestea adoptă o nouă modă, care le diferențiază de mase și, prin urmare, procesul este continuu. De aici și ideea că moda ca fenomen social se referă la transformarea ciclică și continuă a preferințelor membrilor unui grup social în diferite domenii: artistic, religios, politic, academic, vestimentar, design interior, culinar, turistic, automobilistic etc.

Astăzi, în peisajul noului eco-sistem mediatic, caracterizat de multiple surse și platforme de comunicare, moda poate fi inițiată de numeroși trendsetter-i și nu mai este controlată de o anumită elită care impune un trend de diferențiere. Difuziunea acesteia este, cu siguranță, un fenomen pe orizontală, dinamizat de influencer-i. Cu toate acestea, chiar dacă moda nu mai este un semnal de diferențiere între clasele sociale, inegalitățile economice se mai reflectă încă în materie de gusturi individuale. În prezent, „echipamentul-semnal” al statutului social s-a schimbat. Mașinile de lux, casele din zonele rezidențiale, produsele aparținînd brand-urilor exclusiviste sau vacanțele exotice sînt deseori atribuite unor indivizi cu status social sau altora care îi imită doar din dorința de a fi apreciați de alții ori pentru a se poziționa superior în ierarhia socială. Însă moda vestimentară sau predilecția către un anumit obiect cu un cost financiar nu e întotdeauna un indicator fidel pentru fenomenul modei. Moda prenumelor, a formelor de salut, a împrumuturile în limbaj (vezi modificările din noul DOOM) e o alegere cu cost nul care poate da seama de direcția atitudinilor și preferințelor indivizilor într-o anumită perioadă și nu poate fi atribuită doar diferențelor de status dintre indivizi. Erving Goffman, adresîndu-se în 1982 Asociației Americane de Sociologie, considera că moda se propagă prin imitație și este un fenomen rezultat în interacțiunile sociale, indiferent de structura socială din care face parte individul. „Un exemplu recent, cunoscut de toți, este trecerea rapidă și oarecum temporară la rochia informală în lumea afacerilor, în ultimele faze ale mișcării hippie, însoțită de schimbarea formelor de salut, fără o schimbare corespunzătoare prea mare în structura socială”, exemplifica  Goffman (1982).

Moda, indiferent de palierele de manifestare – culinar, artistic, îmbrăcăminte, decoraţiuni, petrecerea timpului liber etc. –, derivă din socializare şi ilustrează gradul de interiorizare a valorilor şi de orientare normativă a comportamentelor indivizilor. În context social, alegerile pe care individul le face în materie de gust corespund unor motivații contrare: prin veșminte, dar și bunuri de poziționare (brand-urile de haine, accesorii și automobile luxury, casele în zonele rezidențiale, vacanțele în zone exclusiviste), individul își satisface, deopotrivă, nevoia de distincție, dar și de apartenență la un anumit grup social. Sociologii clasici au văzut moda ca pe un fenomen produs de dezvoltarea capitalismului şi de cultul individului. De multe ori, hainele sînt o expresie a valorilor dominante la un moment dat în societate şi a valorilor grupului din care individul face parte. Spre exemplu, vestimentaţia hippie s-a dovedit a fi opţiunea unor tineri care îmbrăţişau aceleaşi valori cu privire la familie, politică, sexualitate. Începînd cu anii ʼ60 ai secolului trecut, cînd mișcările protestatare ale tinerilor marcau diferența față de cultura/ideologia dominată, stilurile vestimentare ale acestora au devenit o modalitate de identificare simbolică subculturală și de contestare a prejudecăților morale și sexuale. În anul 1968, „tinerii uită să-și mai tundă părul și blochează accesul în universități” (M. Roman și C. Ștefănescu, 1999, 33-35). Mai mult decît atît, ei adoptă o nouă modă, cea a jeanșilor și fustei mini, identificîndu-se cu filmele ale căror personaje întruchipau prototipul tînărului care refuza subordonarea. The Wild One (1954) și Rebel Without a Cause (1955) sînt ilustrative în acest sens.

Tot de sorginte sociologică este și preocuparea de a cerceta rolul hainelor în interacțiunile sociale, în formarea judecăților evaluative despre ceilalți indivizi și despre potențialul persuasiv al hainelor în relațiile interpersonale. As the self is dress is simultaneously addressed – prin acest joc de cuvinte, Gregory Stone (1962), unul dintre sociologii formați sub îndrumarea lui Herbert Blumer la Chicago University, sublinia relația dintre îmbrăcăminte și aspectele sinelui. Din moment ce ne îmbrăcăm, ne prezentăm sau ne adresăm unui public ale cărei reacții sînt esențiale pentru stima de sine. Obișnuim să spunem că haina îl face om, înțelegînd prin aceasta nu numai faptul că oamenii se prezintă îmbrăcați în diferitele contexte sociale, dar mai ales că îmbrăcămintea reflectă într-o anumită măsură cine sîntem în relație cu noi înșine și cu alții. Exprimăm în acest fel cunoașterea comună pe care o intuim cu privire la relația dintre sine și vestimentație. Cercetările psihosociologice din perioada contemporană au confirmat că modul în care sînt privite și înzestrate cu semnificație anumite aspecte ale corpului și ale alterării acestuia (prin vestimentație, machiaj, coafură, tatuaje etc.) afectează felul în care ne privim pe noi înșine și în care ne privesc alții. Indivizii diferă în ceea ce privește semnificațiile pe care le atribuie hainelor în prezentarea imaginii de sine: unii oameni consideră hainele o componentă esențială a exprimării identității de sine a individului, a atitudinilor și stărilor afective ale purtătorilor, alții le consideră un indicator fidel al gradului de satisfacție sau insatisfacție corporală, în timp ce alții le ignoră, conferindu-le doar un scop utilitar.

Alina Duduciuc este psihosociolog, lector universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București.