Mobilizarea pasiunilor

[...] Pregătirea culturală şi intelectuală a fascismului a făcut posibilă imaginarea sa, dar nu ea a favorizat naşterea lui. Chiar şi Sternhell, care susţine că ideologia fascistă era complet formulată în 1912, nu consideră că regimurile fasciste s-au autodefinit. Ca să existe, regimurile fasciste trebuie întreţesute cu opţiunile şi acţiunile societăţii. Opera criticilor culturali şi intelectuali ai societăţii, consideraţi uneori creatorii fascismului, depune mai curînd mărturie în legătură cu spaţiul lăsat liber pentru apariţia fascismului decît pentru fascismul însuşi, explicabil la rîndul lui prin slăbiciunea rivalilor săi: liberalismul burghez, în trecut o forţă ascendentă, şi socialismul, atît de puternic în Europa înainte de 1914. Au fost necesare opţiuni şi acţiuni concrete ale societăţii, înainte ca fascismul să devină real, să exploateze slăbiciunile şi să ocupe aceste spaţii. Următoarea dificultate în trasarea rădăcinilor culturale şi intelectuale ale fascismului provine din diferenţele existente în ţările respective. Nu e surprinzător, din două motive. Unele situaţii, în democraţiile de succes, dar şi cele din ţările atît de tulburate cum era Rusia, unde nemulţumirea şi mînia se polarizau la stînga, ofereau puţine şanse fascismului. Mai mult, fascismul n-a inventat miturile şi simbolurile din retorica mişcărilor lor, ci le-a selectat pe cele care li se potriveau din repertoriul cultural naţional. Multe dintre ele nu aveau vreo legătură inerentă sau necesară cu fascismul. Poetul futurist rus Vladimir Maiakovski, a cărui admiraţie pentru maşinării şi viteză o echivala pe cea a lui Marinetti, şi-a găsit piaţa de desfacere ca fervent bolşevic. Oricum ar fi, nu temele nazismului definesc natura fenomenului fascist în Germania şi Italia, ci funcţionarea lui. Fascismul caută în fiecare cultură naţională acele teme capabile să mobilizeze mai eficient mişcarea de regenerare, de unificare, de purificare a maselor, îndreptate împotriva individualismului liberal, a constituţionalismului şi a luptei de clasă susţinute de stînga. (...) Dacă se caută rădăcinile fascismului în cariera persoanelor educate, a intelectualilor şi a oamenilor de cultură, se riscă neglijarea celui mai important registru: cel al patimilor subterane şi al emoţiilor. În sprijinul fascismului s-a structurat o nebuloasă de atitudini. Chiar erudiţii specializaţi în căutarea originilor intelectuale şi culturale ale fascismului, cum e George Mosse, afirmă că declanşarea unei "stări de spirit favorabile" e mai importantă decît "căutarea precursorilor individuali". În acest sens, fascismul este mai legat de "mobilizarea pasiunilor", ele determină acţiunea fascistă şi nu o filozofie consistentă şi complet articulată. La bază e naţionalismul pătimaş. Laolaltă cu concepţia sa conspirativă şi maniheistă asupra istoriei ca o bătălie între taberele binelui şi răului, între cei puri şi cei corupţi, în care propria comunitate sau naţiune a fost victimă. În această naraţiune darwinistă, poporul ales a fost slăbit de partidele politice, de clasele sociale, de minorităţi neasimilabile, de rentieri tîlhari şi gînditori raţionalişti lipsiţi de sentimentul real al comunităţii. Aceste "pasiuni mobilizatoare" sînt considerate ca fiind date şi propunerile intelectuale nu pot fi întotdeauna bine demarcate de lava emoţională de la fundamentul fascismului. [...]