Mitocănia salvează România

O, fericire a după-amiezilor de sîmbătă, cînd stai liniştit cu prietenii la o bere, la o cafea, la o votcă sau ce vrei tu, numai să stai! Mai ai înaintea ta duminica, nu te grăbeşti nicăieri, soarele pripeşte deasupra terasei şi simţi că ai aşa o putere, că ai putea rezolva dintr-o clipire a minţii toate problemele omenirii. Sau măcar pe cele ale României. De obicei acestea din urmă sînt şi subiectul cel mai drag românilor, aşa cum presupun că ungurilor le place să vorbească despre maghiaritate, germanilor - despre germanitate, sud-africanilor - despre sud-africanitate şi delfinilor - despre delfinitate. E drept că uneori mai vorbim şi noi despre delfinitate. Dar sîmbăta asta, pe o terasă însorită, sub o umbrelă solidă şi sub un zefir tocmai cum trebuie sîmbăta, m-am trezit vorbind cu amicul Costică despre mitocani şi mitocănie. Eu, suflet simplu, deplîngeam plaga asta balcanică. Costică, spirit profund, îmi deplîngea orbirea. El avea (ca întotdeauna) o teorie mult mai elaborată, mai coerentă şi mai patriotică. - Mitocanul, mitocanul... mă îngînă Costică. Toţi aveţi ce-aveţi cu bietul mitocan. Toţi vă vreţi europeni cu papion, civilizaţi, educaţi, rafinaţi şi dresaţi. - Şi ce-ai vrea acum, Costică? Să rămînem mitocani? - Da! a bubuit Costică, pocnind convingător halba cu bere de măsuţa de lemn. Ce-i rău aici? Nu pricepeam. - Ce-i bun în asta? i-am zis eu. - Ciuleşte urechile, fratele meu, că-ţi explic eu cum stă treaba. Noi sîntem o naţie de doi bani, aşa-i? - Ei, nu chiar... am început eu. - Lasă, că nu zic de oameni. Oamenii-s ca lumea, desigur. Ei, nu toţi, dar... ca peste tot. Oameni mişto, femei mişto. Şi Costică aruncă o privire în jur, doar-doar o prinde în colimator o probă materială a afirmaţiei lui. Îmi arătă cu capul chelneriţa care ne servise: o puştoaică cu picioare lungi, dezgolite aproape complet, şi piept somptuos. M-am uitat şi eu: avea dreptate. Oameni mişto, cred. Femei mişto. - Bun, şi-atunci? - Păi, eu nu de oameni vorbesc. Nu de ei în particular. Nu mă interesează indivizii. Eu vorbesc de naţie în general. Luaţi în parte, românii sînt ca toată lumea. Dar ca naţie... doar ştii că sîntem cel mai dezbinat popor din Europa. - Ei, lasă... - Ba nu! Cel mai dezbinat! Unde se-adună trei români, doi se vorbesc cum să i-o tragă la ăla mai fraier. În mod normal, ţara asta nu s-ar fi adunat niciodată la un loc. Ne duceam dracului care încotro: o bucată la unguri, alta la sîrbi, una la ruşi. Ar fi luat şi bulgarii şi cine ar mai fi vrut. Şi cui nu-i plăcea emigra în America. - Şi ce treabă are aici mitocanul? - Păi, tocmai mitocanul a făcut România. - Adică... - Adică mitocanul a făcut România. Uite, hai să ne gîndim la prima unire, aia cu Principatele. Ce-a fost povestea cu alegerea lui Cuza? Adică şi europenii, şi turcii ne lasă să ne alegem singuri doi domnitori, şi noi ce facem? Îi şmecherim. Le tragem o ţeapă: îl alegem tot pe ăla, ca să facem o ţară din două. Aia a fost o mitocănie după toate standardele diplomatice. - Ei, chiar o mitocănie! am bombănit. Era voinţa poporului. - Habar n-avea poporul! A fost o mitocănie dintre cele mai reuşite. Şi uite c-a apărut România! Bun. Vine după aia povestea cu abdicarea lui Cuza. Ce-au făcut oamenii ăia? S-au dus peste bietul om tocmai cînd îşi făcea şi el treaba cu nevasta altuia, de parcă nu-l puteau pune să abdice şi el ziua, aşa, frumos, elegant! Ca să afle şi nevastă-sa pe unde-i umblă domnitoru’. - A fost în interesul României... am strecurat eu patru vorbe. - Sigur c-a fost! Păi, am zis eu altfel? A fost o mitocănie în interesul României. Şi au mai fost şi altele. Foooarte profesionist făcute! Cum a fost în primul război mondial? - Cum a fost? - N-aveam noi tratat de alianţă cu Germania? - Ba aveam, am recunoscut spăşit. - Da, sigur că aveam. Şi ce-au făcut mitocanii de la Bucureşti? Au zis că da, tratat avem, dar n-avem chef să-l respectăm... -...nu era în interesul României... - Exact, aşa zic şi eu. Nu era în interesul României, aşa că am încălcat tratatul, ne-am făcut de rîs o vreme, l-am îmbolnăvit şi de inimă rea pe bătrînul Carol, ăla întîiul, dar ne-am ales cu România Mare. Mare mitocănie! Că pe vremea aia tratatele erau tratate, nu ca acum, ţac-pac, am tratat, l-am încălcat, alt tratat... cum fac ruşii. Ei, da, uite, ăia mitocani de clasă! a exclamat Costică, străfulgerat de idee. Singurii care ne-au tras-o sistematic. Ne-au luat tezaurul, ne-au luat Basarabia... Dar, deh, ţară mare, posibilităţi mari. Apropo, ştii cum de s-a unit Basarabia cu România în 1918? - Au votat... - Adică au votat împotrivă, mi-a precizat Costică. Dar s-a dus armata română peste ei, au împuşcat ai noştri vreo cinci-şase deputaţi şi restul au priceput şi-au votat da, sigur că vrem să ne unim cu ţara. Asta ce-a mai fost? Ce să mai spun?! Costică radia. Era clar unde bate: acum urma să pomenească de felul în care ne-am aliat noi cu Germania în al doilea război mondial şi în 1944, cînd ne-am văzut prinşi la înghesuială, am întors armele... şi tot aşa, poate chiar pînă la intrarea României în Uniunea Europeană. - Şi ţi se pare în regulă? am întrebat. - Da! Sigur! Cum să nu? a exclamat Costică. Eu ce-ţi spun aici? Dacă n-aveam mitocănia, azi nu exista nici România. Să fi fost mai rasaţi, mai educaţi, mai de cuvînt, mai de onoare, crezi că ne-am mai fi făcut loc pe hartă? - Adică mitocănia salvează România. - Da, mitocănia salvează România. Aşa-i! Uite, ăsta e brandul nostru de ţară. Plătim? încheie el abrupt, făcîndu-i semn chelneriţei. - Plătim. Dar auzi, Costică, dacă tot lauzi aşa de tare mitocănia, ce-ar fi s-o ciupeşti de fund pe fetişcana de colo cînd vine la noi cu nota? Aşa, ca un adevărat român. - Of, of! m-a căinat Costică. N-ai priceput nimic din ce ţi-am zis. Eu vorbeam de mitocănia mare. Mîrlănia mică o găseşti oriunde. În clipa aia, un italian gălăgios de la masa vecină prinde momentul cînd chelneriţa se apropie de noi şi o ciupeşte galant de coapsa dezgolită. Fata se întoarce scurt şi-i aruncă un "’te-n pizda mă-tii!". Italianul rîde fericit şi ne face semn cu ochiul. Are dreptate Costică.