Mitocănia salvează România

Publicat în Dilema Veche nr. 171 din 19 Mai 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

O, fericire a după-amiezilor de sîmbătă, cînd stai liniştit cu prietenii la o bere, la o cafea, la o votcă sau ce vrei tu, numai să stai! Mai ai înaintea ta duminica, nu te grăbeşti nicăieri, soarele pripeşte deasupra terasei şi simţi că ai aşa o putere, că ai putea rezolva dintr-o clipire a minţii toate problemele omenirii. Sau măcar pe cele ale României. De obicei acestea din urmă sînt şi subiectul cel mai drag românilor, aşa cum presupun că ungurilor le place să vorbească despre maghiaritate, germanilor - despre germanitate, sud-africanilor - despre sud-africanitate şi delfinilor - despre delfinitate. E drept că uneori mai vorbim şi noi despre delfinitate. Dar sîmbăta asta, pe o terasă însorită, sub o umbrelă solidă şi sub un zefir tocmai cum trebuie sîmbăta, m-am trezit vorbind cu amicul Costică despre mitocani şi mitocănie. Eu, suflet simplu, deplîngeam plaga asta balcanică. Costică, spirit profund, îmi deplîngea orbirea. El avea (ca întotdeauna) o teorie mult mai elaborată, mai coerentă şi mai patriotică. - Mitocanul, mitocanul... mă îngînă Costică. Toţi aveţi ce-aveţi cu bietul mitocan. Toţi vă vreţi europeni cu papion, civilizaţi, educaţi, rafinaţi şi dresaţi. - Şi ce-ai vrea acum, Costică? Să rămînem mitocani? - Da! a bubuit Costică, pocnind convingător halba cu bere de măsuţa de lemn. Ce-i rău aici? Nu pricepeam. - Ce-i bun în asta? i-am zis eu. - Ciuleşte urechile, fratele meu, că-ţi explic eu cum stă treaba. Noi sîntem o naţie de doi bani, aşa-i? - Ei, nu chiar... am început eu. - Lasă, că nu zic de oameni. Oamenii-s ca lumea, desigur. Ei, nu toţi, dar... ca peste tot. Oameni mişto, femei mişto. Şi Costică aruncă o privire în jur, doar-doar o prinde în colimator o probă materială a afirmaţiei lui. Îmi arătă cu capul chelneriţa care ne servise: o puştoaică cu picioare lungi, dezgolite aproape complet, şi piept somptuos. M-am uitat şi eu: avea dreptate. Oameni mişto, cred. Femei mişto. - Bun, şi-atunci? - Păi, eu nu de oameni vorbesc. Nu de ei în particular. Nu mă interesează indivizii. Eu vorbesc de naţie în general. Luaţi în parte, românii sînt ca toată lumea. Dar ca naţie... doar ştii că sîntem cel mai dezbinat popor din Europa. - Ei, lasă... - Ba nu! Cel mai dezbinat! Unde se-adună trei români, doi se vorbesc cum să i-o tragă la ăla mai fraier. În mod normal, ţara asta nu s-ar fi adunat niciodată la un loc. Ne duceam dracului care încotro: o bucată la unguri, alta la sîrbi, una la ruşi. Ar fi luat şi bulgarii şi cine ar mai fi vrut. Şi cui nu-i plăcea emigra în America. - Şi ce treabă are aici mitocanul? - Păi, tocmai mitocanul a făcut România. - Adică... - Adică mitocanul a făcut România. Uite, hai să ne gîndim la prima unire, aia cu Principatele. Ce-a fost povestea cu alegerea lui Cuza? Adică şi europenii, şi turcii ne lasă să ne alegem singuri doi domnitori, şi noi ce facem? Îi şmecherim. Le tragem o ţeapă: îl alegem tot pe ăla, ca să facem o ţară din două. Aia a fost o mitocănie după toate standardele diplomatice. - Ei, chiar o mitocănie! am bombănit. Era voinţa poporului. - Habar n-avea poporul! A fost o mitocănie dintre cele mai reuşite. Şi uite c-a apărut România! Bun. Vine după aia povestea cu abdicarea lui Cuza. Ce-au făcut oamenii ăia? S-au dus peste bietul om tocmai cînd îşi făcea şi el treaba cu nevasta altuia, de parcă nu-l puteau pune să abdice şi el ziua, aşa, frumos, elegant! Ca să afle şi nevastă-sa pe unde-i umblă domnitoru’. - A fost în interesul României... am strecurat eu patru vorbe. - Sigur c-a fost! Păi, am zis eu altfel? A fost o mitocănie în interesul României. Şi au mai fost şi altele. Foooarte profesionist făcute! Cum a fost în primul război mondial? - Cum a fost? - N-aveam noi tratat de alianţă cu Germania? - Ba aveam, am recunoscut spăşit. - Da, sigur că aveam. Şi ce-au făcut mitocanii de la Bucureşti? Au zis că da, tratat avem, dar n-avem chef să-l respectăm... -...nu era în interesul României... - Exact, aşa zic şi eu. Nu era în interesul României, aşa că am încălcat tratatul, ne-am făcut de rîs o vreme, l-am îmbolnăvit şi de inimă rea pe bătrînul Carol, ăla întîiul, dar ne-am ales cu România Mare. Mare mitocănie! Că pe vremea aia tratatele erau tratate, nu ca acum, ţac-pac, am tratat, l-am încălcat, alt tratat... cum fac ruşii. Ei, da, uite, ăia mitocani de clasă! a exclamat Costică, străfulgerat de idee. Singurii care ne-au tras-o sistematic. Ne-au luat tezaurul, ne-au luat Basarabia... Dar, deh, ţară mare, posibilităţi mari. Apropo, ştii cum de s-a unit Basarabia cu România în 1918? - Au votat... - Adică au votat împotrivă, mi-a precizat Costică. Dar s-a dus armata română peste ei, au împuşcat ai noştri vreo cinci-şase deputaţi şi restul au priceput şi-au votat da, sigur că vrem să ne unim cu ţara. Asta ce-a mai fost? Ce să mai spun?! Costică radia. Era clar unde bate: acum urma să pomenească de felul în care ne-am aliat noi cu Germania în al doilea război mondial şi în 1944, cînd ne-am văzut prinşi la înghesuială, am întors armele... şi tot aşa, poate chiar pînă la intrarea României în Uniunea Europeană. - Şi ţi se pare în regulă? am întrebat. - Da! Sigur! Cum să nu? a exclamat Costică. Eu ce-ţi spun aici? Dacă n-aveam mitocănia, azi nu exista nici România. Să fi fost mai rasaţi, mai educaţi, mai de cuvînt, mai de onoare, crezi că ne-am mai fi făcut loc pe hartă? - Adică mitocănia salvează România. - Da, mitocănia salvează România. Aşa-i! Uite, ăsta e brandul nostru de ţară. Plătim? încheie el abrupt, făcîndu-i semn chelneriţei. - Plătim. Dar auzi, Costică, dacă tot lauzi aşa de tare mitocănia, ce-ar fi s-o ciupeşti de fund pe fetişcana de colo cînd vine la noi cu nota? Aşa, ca un adevărat român. - Of, of! m-a căinat Costică. N-ai priceput nimic din ce ţi-am zis. Eu vorbeam de mitocănia mare. Mîrlănia mică o găseşti oriunde. În clipa aia, un italian gălăgios de la masa vecină prinde momentul cînd chelneriţa se apropie de noi şi o ciupeşte galant de coapsa dezgolită. Fata se întoarce scurt şi-i aruncă un "’te-n pizda mă-tii!". Italianul rîde fericit şi ne face semn cu ochiul. Are dreptate Costică.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul prin care a trecut un culturist: a pierdut zeci de kilograme în 35 de zile. „Corpul meu a început să se mănânce singur”
Culturistul canadian Jared Maynard a slăbit enorm în cinci săptămâni și și-a pierdut capacitatea de a vorbi din cauza unei boli rare și terifiante de care a reușit, într-un final, să scăpe, deși medicii îi dădeau șansele minime de supraviețuire, potrivit The US Sun.
image
„Cel mai rău lucru din istoria umanității!” Internauții se revoltă din cauza măsurilor de mediu luate de producătorii de băuturi răcoritoare
Fie că este vorba de Coca-Cola sau de suc de portocale, dacă ați cumpărat recent o băutură îmbuteliată, probabil ați observat o schimbare subtilă, dar exasperantă, scrie Daily Mail Online, care relatează ce cred internauții, producătorii și experții în reciclare despre această măsură.
image
Cafeaua Marghilomana, relansată la conacul marelui politician Alexandru Marghiloman. Cum se prepara celebra licoare interbelică VIDEO
Cafeaua Marghilomana, băutura aristocraților de odinioară, a fost relansată. Va putea fi savurată odată cu introducerea în circuitul turistic a clădirilor recent reabilitate de pe domeniul din Buzău care i-a aparținut marelui politician Alexandru Marghiloman.

HIstoria.ro

image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.