Mititeii sau îndemnul la petrecere (1994)
Ni s-a spus adesea, în primii ani, de către persoane care nu concep că despre cultură se poate vorbi şi altfel decît solemn şi cu degetul la tîmplă, că sîntem frivoli, pentru că ne ocupăm de teme neserioase precum "înjurătura la români", "plictiseala", "lenea" şi altele. Articolul următor este extras din numărul cu tema "Mit, Mitică, mititei" şi este o mostră de "frivolitate" bazată pe rafinata erudiţie a autorului. (Mircea Vasilescu)
"Valahia a fost destul timp robită, ca să-i fie îngăduit să răsufle înainte de a intra în acea grea carieră a popoarelor ce voiesc să se cîrmuiască singure: mai ales acestei naţiuni care se deşteaptă din somn îi este îngăduit să i se zică din cînd în cînd: Pe mîine treburile serioase". Astfel scria în 1937 principele de San-Donato, Anatol de Demidov, după o călătorie prin Principate. Însemnările lui au apărut la Paris între anii 1839-1849, în 4 volume, cu titlul O călătorie în Rusia de miazăzi şi în Crimeea, prin Ungaria, Valahia şi Moldova. Indiferent ce credea acest rus bogat şi celebru despre ei, românii erau pregătiţi să nu piardă vremea, Cilibi Moise lansase deja aforismul: "Întîi să te iubeşti pe tine, apoi nevasta...", iar Anton Pann versificase încă din 1834 un cod al manierelor elegante (Hristoitie au şcoala moralului, care învaţă obiceiurile şi năravurile bune). Aşa că orice mahalagiu ştia că trebuie să se spele, dar nu prea mult: "Ca în toată dimineaţa / să-ţi speli mîinile şi faţa / Dar nu cu multă silinţă / Şi cu vreo socotinţă..." Tot de la Anton Pann, bucureşteanul învăţase şi altele: "Sare dacă-ţi trebuieşte / Nu lua din ea cu deşte..." sau "Să nu rozi vreodată oase / că sunt lucruri mojicioase / or să le spargi în măsele, / să sugi măduva din ele". Foarte urîcios lucru, consideră autorul, este acela de a prinde şi a "sfărîma" pureci cînd eşti la vreo petrecere. Moravurile erau libere, multă vreme băile publice au fost mixte, fiind un bun prilej de preacurvie, iar casele de toleranţă de abia sub conservatorul Pache Protopopescu (primar al Capitalei între 1888 şi 1891) primesc un felinar roşu la intrare, care sînt retrase după plecarea lui Pache, fiind considerate indecente. Oraşul e plin de cîrciumi, grădini de vară, cafenele, săli de bal. Multe şi pentru toate pungile. La balul de la "Pomul verde" se venea cu picioarele goale, cu slujnica după tine care căra un urcior cu apă. La intrare era o piatră pentru spălatul picioarelor. Se bea vin cu oala, se mîncau cîrnaţi, pîrjoale şi piftie. Doritorii de dans se recrutau dintre: "Slugi din prăvălii / De pe Lipscani / Cizmari, vizitii / Bărbieri şi băcani / Şi fete sărace / Ce n-au de mîncare / Care vor să joace / Cît e noaptea mare..." (N.T. Orăşanu, Misterele mahalalelor sau cronica scandaloasă a oraşului, 1857).
Cişmigiul, "o baltă mocirloasă, cu izvoare subterane care nu secau niciodată", raiul raţelor sălbatice, devenise în 1852, sub mîna lui Wilhelm Mayer, un grădinar-peisagist neamţ, o grădină foarte frecventată, loc "vesel de adunare al tuturor plimbătorilor, singurul loc unde se uită că te găseşti în Muntenia" (cf. W. Derblich, ofiţer austriac).
În oraşul sacalelor şi al salepului fierbinte (o băutură făcută din tuberculă de Orchis morio, poroinic sau coaiele popii), principalul personaj devenise stîlpul de cafenea, numit de Orăşanu Lionil sau de Caragiale, filfizon. Iată-l pe filfizonul lui Caragiale: "Gherac negru la doi butoni, jiletcă de pichet în faţa oului de raţă, cu bumbi de sticlă cît o alună turcească, imitaţie foarte reuşită de mărgăritar; sau altă jiletcă de plisă vişinie cu bumbi roşii de mărgean fals; pantaloni de postav subţire gris-perle; pantofi de piele de mănuşe cu funde mari şi cu cataramă şi capelă-naltă. În toiul verii, o hăinuţă scurtă, fără talie, de dril alb, âncheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii, pălăria şi ghetele de aceeaşi materie" ("Broaşte... destule", Moftul român, 1893, 24 ianuarie). Lumea se distra cu poeziile "celebrului" State Prodănescu (?-1995) "Cernanitză apă rece / Pe pod cocoanele trece / Şi se plimbă prin saloane / Şi mînîncă macaroane / Cine are bani / mănîncă biftec..." (C.D. Severeanu, Din amintirile mele, 1929). Prodănescu era bulgar, proprietar de casă cu etaj în suburbia Popa Herea, unde avea chiriaş pe un anume căpităn Căpităneanu, rău platnic al chiriei: "...Aşa se petrec lucrurile în Europa / Şi chiar în Austria / Iar nu ca căpitan Căpităneanu / Care nu mi-a plătit chiria!" cu varianta: "Eu cînt a armatei noastre gloria, / iar nu ca căpitan Căpităneanu care nu mi-a plătit chiria!" (pentru alte amănunte vezi Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. II., 1993). Se petrecea în draci: "Ştiu c-am petrecut!... Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate... Cam pe la deşteptatul rîndunicilor-ţal!... Aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12 şi 22 pachete de Regale... şi cinci rînduri de marghilomane. (...) Ajungem la lăptărie. Cîte un pahar de şampanie la botul calului! - etc.!! Etc.!!! Se face ziuă... Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarţ cu cognac fin... Am găsit... Unde găsim noi acum ciorbă de burtă? Şi cu toţii ne-am dus prin urmare să ne dregem lîngă hală. Adevărul e că schembeaua (ciorba de burtă, n.n.) dreasă bine, cu puţin ardei roşu, este, la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin - drege... Lucru mare! (...) Apoi am dejunat - mai devreme - la Lăptărie - pînă seara." (I.L. Caragiale, "Repausul dominical", Universul, 25 mai, 1909).
La o astfel de petrecere trebuie că a inventat umanistul Nae Orăşanu o listă de bucate şi băuturi care a devenit repede celebră în tot oraşul. Întîmplarea a avut loc în cîrciuma (altfel modestă) ţinută de un anume Iordache Ionescu, pe Covaci. O oca de vin cu borviz la gheaţă s-a numit: o baterie, cîrnatul mic: mititel, iar cel mare: patrician, nota de plată: protocolul (C. Bacalbaşa, op. cit., vol. I, 1987).
Una peste alta, cu sau fără îndemnul lui Demidov, românii au petrecut zdravăn. Primul război mondial le-a dat alte îndemnuri, iar după 1918 au ştiut să arate Europei că sînt în stare şi de lucruri serioase. În numai 20 de ani, România a devenit o ţară europeană. În 1945, un "rus" georgian ne-a adus rapid înapoi de unde plecasem. Acum iar ne distrăm. (Dilema nr. 57, 11 februarie, 1994)
Foto: Victor Jalbă
