Mitică şi Mitruţ: fluiditatea unor etichete

" Eşti din Bucureşti? " Da, sînt un Mitică. Nu e numele lui, dar pentru că trăieşte de ani buni în Cluj, el ştie " şi acceptă, cu umor " că poartă această etichetă; îmi anticipează replica (pe care nu intenţionasem s-o rostesc). Răspunsul e scurt şi convingător. Ai fi zis că-l avea pe vîrful limbii, gata să ţîşnească. Iute, pentru o conversaţie ardelenească. Se aştepta la o anumită atitudine faţă de el. Care? Cea pe care o are un provincial (de oriunde) cînd merge în Capitală (oricare din lume) sau cînd stă de vorbă cu un locuitor al acesteia. Un soi de disconfort, o tensiune, legată de centralitate, şi totodată o frustrare întoarsă pe dos. Pentru că " spune el " un provincial nu va socoti nicicînd provincia inferioară, dar va presupune că bucureştenii se simt superiori, prin simplul fapt că trăiesc în centru. Pentru a para acest tip de reacţie, provincialul va recurge la strategii de minimalizare a preopinentului, utilizînd forme de distanţare ironică, precum diminutivele. Mitică îi serveşte de minune " mai ales că are şi iz regional. În Ardeal, hipocoristicul de la Dumitru e Mitruţ. Şi totuşi nu e un personaj " e un om în carne şi oase. Prietenul meu îi antepune articolul nehotărît, mutînd substantivul propriu în clasa celor comune. Echivalează cuvîntul bucureştean cu un mitică, dîndu-i o conotaţie peiorativă, marcată de surîsul zeflemitor. Consideră de la sine înţeles că eu, clujeancă, am această imagine depreciativă " şi o preîntîmpină, printr-o uşoară ironie, ambivalent direcţionată. Caragiale a creat un tip literar, pornind de la o tipologie umană existentă. Personajul a ieşit din text în stradă, devenind un clişeu contemporan: un hetero-stereotip, un calificativ utilizat în nord-vestul ţării pentru a-i desemna pe cei din sud în general, pe bucureşteni în special. Saltul din ficţional în real e înregistrat pentru prima oară în DEX-ul din 1996 astfel: mitică, pl. mitici " s.m. " persoană superficială şi neserioasă. Din n. pr. Mitică. Aceeaşi ediţie explică derivatele: miticism, pl. miticisme " s.n. (Fam.) " atitudine, comportare, faptă, vorbă etc. proprie persoanelor care se comportă ca tipul Mitică din opera lui I. L. Caragiale. " Mitică (n. pr.) + suf. -ism. şi miticesc, -ească, miticeşti: (Rar; despre comportările, faptele, vorbele etc. oamenilor) Care este caracteristic miticismului; superficial, neserios. " Mitică (n. pr.) + suf. -esc. Se pare că substantivul comun şi derivatele sale au apărut în ultimele decenii: în nici unul dintre DEX-urile anterioare nu am găsit termenii în discuţie. Instrumentul citat confirmă atît originea livrescă a cuvintelor, cît şi coloratura defavorabilă, conformă, în bună măsură, privirii caragialiene. Mă întreb dacă indexarea lor după 1990 nu sugerează cumva naşterea unei categorii umane recente " a noului bucureştean, descins de puţin timp în zonă, dar lipsit de cultura şi civilizaţia pe care o metropolă europeană le presupune. La fel cum dispreţuitorul ţărane numeşte nu ruralul autentic, ci un orăşean lipsit de urbanitate. O fi un nou Mitică, produs al industrializării, un posibil fiu al navetiştilor de după 1960? Un alt prieten, de astă dată clujean, trăitor o vreme în Capitală, îmi povesteşte că a resimţit acea experienţă ca pe o imersiune într-un mediu agresiv. De ce? Acolo lumea ţipă, în loc să vorbească, dă din mîini, se agită, cumva dezordonat, aproape năucitor. Miticismul e, în opinia lui, o atmosferă sau o stare de spirit, definită prin locvacitate, motricitate, fluiditate excesivă. Însă, cei mai redutabili mitici sînt... transilvănenii ajunşi la putere, mă dumireşte el. Pentru că duc miticismul foarte departe şi foarte profund, cumva... riguros-ardeleneşte! Iată acum o etichetă nu locală sau regională, ci comportamentală. Şi încă ceva: nu o dată, în Bucureşti, am fost bozgor (termen depreciativ pentru maghiar) " completează clujeanul, român de altminteri. Nu putem generaliza: nu toţi bucureştenii sînt mitici " îmi spun cei doi amici. Există grade de miticism, în funcţie de mediile socio-profesionale prin care te mişti " afirmă clujeanul. Iar clivajul seriozitate/neseriozitate e tranşat de celălalt prin exemplul punctualităţii: e de aşteptat ca, în Capitală, mulţi să întîrzie la întîlnire, apoi să găsească felurite pretexte " metroul, traficul etc. Dar mai întîrzie şi provincialii " oameni sîntem, la urma urmei! Înţelepţi, aceşti prieteni " unul mai ponderat ca altul. Dar cînd trec de la replicile lor aşezate... pe net, atitudinile sînt chiar inflamate! Cu un click " personajul se colorează politic, devenind adversar al nord-vesticilor în discursul vreunui politician despre autonomia teritorială a unei părţi din Ardeal. Una dintre cele mai ferme atitudini de acest tip e a lui Sabin Gherman, adept al regionalizării, pornind de la dihotomia dintre civilizaţii: cea transilvană " "a eleganţei, seriozităţii şi rafinamentului" " şi cea a lui Mitică " plină de "balcanisme ordinare, civilizaţia seminţelor de bostan". De unde superioritatea Ardealului? Am în minte cuvintele unei românce dintr-un sat de pe Tîrnave: "Noi aici sîntem pe pămîntul sasului. Eu tot ce ştiu " de la saşi am învăţat." Şi, pe alt versant, un pasaj din Ţara Miticilor, cartea Ioanei Pârvulescu: "Geografia literară îşi are propriile teritorii, propriile hărţi şi propriul glob. Lewis Carroll a îmbogăţit-o cu Ţara Minunilor, Jonathan Swift cu Ţara Piticilor, iar Caragiale cu Ţara Miticilor. O ţară care n-ar trebui întru totul confundată " oricît de ispititor ar părea " cu România". Şi iar click " îl afli ca emblemă a unei echipe de fotbal în preajma unor meciuri fierbinţi, stîrnind virulenţa taberei adverse. La alt click " explodează umorile unor bloggeri din regiuni istorice diferite. S-ar distra Nenea Iancu pe Internet?! Pînă unde interferează noua figură cu vechiul personaj? Şi de unde începe contemporanul nostru? În textul generic, de la 1900, "Mitică este bucureşteanul par excellence". După 100 de ani, pare a fi o imagine a bucureşteanului recent şi neserios " superficial, locvace, eminamente oral " ca în schiţele lui Caragiale, dar în plus aproape de Centru, apropiere care-i conferă implicit Putere " economică, politică (aşadar prestigiu!) etc. Şi pe care o gestionează în stilul său. Ce l-a metamorfozat în acest veac? Oare Marea Unire şi deceniile de comunism au schimbat numele într-un renume " apt să alimenteze eterne dispute, precum: Centru/Periferie; Orient/Occident, seriozitate/superficialitate? Dincolo de diferenţe culturale/temperamentale, rămîn anumite suspiciuni " construite, moştenite. Este Celălalt un Om? Alter e mereu obiect al circumspecţiei " e diferit, deci de neînţeles, un posibil duşman... din orice unghi ar porni privirea. Dialogul cu prietenul bucureştean a ajuns în spaţiul nesfîrşit al dezbaterilor pe tema identitate-alteritate. Îi mărturisesc că sînt animată de curiozităţi antropologice, nu neaoş-ardeleneşti. Finalmente, se relaxează: sînt din Tîrgu-Mureş, dar am trăit peste 25 de ani în Bucureşti, se confesează el. Mitică al meu e, se pare, un Mitruţ...