Mircea Bragea
Cadrul e o căsuţă în Sasca Română, la gura Cheilor Nerei: gazdele mele sînt un prieten, încă student la Economie, şi bunicii lui. Eu stau în curticică, sub pergola de vie, şi citesc. Ei nu ştiu pe unde-s. În curte intră un bătrînel. Eu mă ridic să îl întîmpin. Nu arată prea grozav. Cizme de cauciuc, daâ vechi. Nişte pantaloni soioşi. O plasă de rafie împletită, care a putrezit la fund şi a fost dreasă prin legare cu sfoară. Păr cărunt, uns sub o fostă pălărie de pădurar slinoasă. O gură fără dinţi, cu buzele supte. O faţă nerasă de patru zile. Ochi vii, roşii, adînciţi în orbite. Mă uit la el. El se uită la mine. Cronos e cel mai mare caricaturist - îmi spune, în loc de salut, văzînd că mă uit la faţa lui brăzdată de muncă, bătrîneţe şi trai rău. Are o privire pătrunzătoare şi dîrză. Mă aşteptam ca la Sasca localnicii să spună mai degrabă "vreme" decît "timp", şi nicidecum să-l desemneze prin metonimii care fac aluzie la fiul lui Ouranos. Devin, de îndată, mult mai alert. Am venit să aduc nişte piersici şi nişte nuci. Intrăm în vorbă, tatonînd terenul, ca nişte oameni care nu se cunosc. Cu ce te ocupi? Predau limba greacă la Facultatea de Litere, zic eu, modest şi prevenitor. Da... "M-am născut, zeiţă cu ochi albaştri, din părinţi barbari, la cimerienii cei virtuoşi, care locuiesc malurile unei mări întunecate, zimţată cu stînci, mereu bătută de furtuni. O, înţelepciune, tu care ai fost zămislită de Zeus după ce s-a plecat în sineşi, care locuieşti în tatăl tău, pe deplin unită cu esenţa lui, energie a lui Zeus, scînteie care aprinzi focul la eroi şi genii, spiritualizează-ne. Rodienii fură bogaţi, dar atenienii avură spiritul, adică bucuria adevărată, veşnică, divina copilărie a spiritului..." Ridic ochii, fiindcă tirada nu-mi spune nimic. E de Renan - "Rugă pe Acropole". Am citit-o de mult şi mi-am tradus-o şi am învăţat-o. Gazda noastră vine să ia piersicile. - M-ai întrebat pe mine (îmi zice) ce-i sterilul de la mina abandonată şi n-am ştiut să-ţi spun. Întreabă-l pe domnul Bragea, că-i aici. Da, zic eu. Ce piatră era aia? Nu ştiu despre care mină e vorba, îmi răspunde potolit domnul Bragea. Aici la Sasca sînt mai multe straturi - dedesubt ar fi gresii, peste care vin marnocalcare de triasic şi peste ele dolomite, toate depozite sedimentare, cu facies detritic, îmi zice dînsul, binevoitor, fără să observe că după facies, hinterland, laramic, depozite cuaternare post-paroxismale, hercinice, porfiroblastice mi s-a rupt filmul. Aşa că-l îndrept spre subiecte mai apropiate nouă, alegerile parlamentare. Şi democraţia asta e o farsă, spune domnul Bragea. Dar alegerile-s un lucru bun, crîcnesc eu. Sigur, sigur, zice domnul Bragea. Ca să nu vorbim de navarhii de la Arginuse. Mă tem că pentru omul de azi bătălia de la Arginuse nu mai evocă prea multe. A fost o bătălie navală cîştigată de atenieni asupra spartanilor. Furtuna i-a împiedicat pe învingători să salveze soldaţii de pe cîteva nave, iar adunarea poporului atenian, automanipulată, i-a condamnat la moarte pe navarhi. A fost cea mai îngrozitoare dovadă a faptului că democraţia se poate oricînd transforma în gloată şi poate acţiona impulsiv. Victoria navală a flotei ateniene a fost pe veci pătată de nedreptatea cruntă săvîrşită democratic, prin vot unanim. Mai discutăm şi de altele, dar băltim în politică. Domnul Bragea îşi aduce aminte versuri: "Istoria parcă ne duce-n burtă /şi parcă a uitat să ne mai nască, / preafericiţii cu privirea scurtă / sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască, / făcînd spre lucruri zilnic reverenţe / căci cine ştie ce episcop doarme / în polonic, în coşul pentru zdrenţe, / în ţevile acestor triste arme / unde Nebunul îşi cloceşte crima / şi ne omoară fiindcă ne iubeşte". Haioase versuri, zic eu. Sînt de Mircea Dinescu, zice domnul Bragea. Unde le-aţi citit? Le-am auzit odată de mult la radio, la "Europa liberă", zice el, tăind vorba. Domnul Bragea recită cum vorbeşte, potolit, fără nici un fel de emfază, fără teatralitate. De la o vreme pleacă acasă, rezervat şi demn. Cine e domnul ăsta? îmi întreb eu gazdele, încă zguduit de trecerea abruptă de la Renan la Xenofon, de la geologie la Mircea Dinescu. De unde ştie atîtea? - Are o casă sărmană, fără curent, şi trăieşte singur. Toată viaţa a trăit singur. Mănîncă cartofi, asta are şi el. Uneori îl mai chemăm la masă. Şi de unde a citit atîtea? Nu ştiu. Lumină n-are că n-are curent. Are un radio mic, cu baterii, la care ascultă "Europa liberă". Ascultă noaptea, cînd e întuneric şi nu poate să muncească pe-afară. (În 2003 nu mai asculta nimeni "Europa liberă". Domnul Bragea încă mai asculta, aşa cum ascultase mereu, toată viaţa.) Domnul Bragea se întoarce a doua zi, pe seară, şi ne povesteşte anecdote despre Stalin şi despre echilibrul de puteri în Mediterana în anii â50, despre Nasser şi Marea Britanie. Se întunecă. Eu şi mai tînărul meu prieten îl petrecem pe întuneric cu o lanternă. Ne oprim. E septembrie, e senin şi se văd stelele, destul de limpede, iar eu îi arăt lui Radu constelaţiile: Carul Mare, Coroana Boreală, Casiopeea, Andromeda, Bootes, Perseu. Care ar fi Carul Mare? întreabă domnul Bragea. Îi arăt. - Merak, Dubhe, Kaffa, Alioth, Mizar, Alcor, Ben et-Nash - spune el. Nu, nu pricep. Hai să zicem că domnul Bragea şi-a format cultura ascultînd "Europa liberă" şi ţinînd minte totul. Dar nu, despre numele stelelor din Ursa Mare nu de la "Europa liberă" auzise. Pentru asta trebuie atlase. Stelei Ben et-Nash i se spune de obicei Alkaid (eu o ştiam sub numele de Alkaid). Ca să ştii că i se mai spune şi Ben et-Nash trebuie să fii astronom. La întoarcere, îmi întreb iarăşi gazda despre atoateştiutorul domn Bragea. Păi, a făcut liceul, cred, douăzeci de ani de puşcărie în minele de aur, şi după aia a lucrat aici, a măsurat nivelul Nerei, pînă s-a pensionat. Pentru ce a făcut puşcărie? O să-ţi spună el dacă o să vrea. A doua zi domnul Bragea veni la masă. Se pare că fusese arestat în timpul uneia dintre vizitele lui Hruşciov în România, şi stătuse mult în minele de aur. Munca era grea şi periculoasă şi murdară, şi nu se mai termina. Mulţi dintre puşcăriaşi erau ţigani, şi începusem să învăţ ţigăneşte de la ei, verificînd de la unul la altul cum se zice una sau alta, fiindcă nu prea voiau să mă înveţe de-adevăratelea. Voiam să evadez din mină, şi îmi pusesem deoparte bucăţi de aur nativ. Cînd nu mai puteam, mă duceam la ascunzătoare şi le priveam, iar asta îmi dădea nădejde. Cînd povestea despre aurul nativ ochii îi scăpărau. Discutasem mult despre comunism şi despre nesupunerea civică - dacă cetăţenii au dreptul să se revolte colectiv ori individual contra unui guvern arbitrar. La plecare, i-am lăsat una din cărţile pe care le adusesem, Crizele republicii, de Hannah Arendt. A primit-o abia după multe insistenţe, oarecum sceptic. Nu-s întotdeauna de acord cu ce zice ea, zice circumspect domnul Bragea, punînd cartea mai încolo. Acuma oricum n-am vreme. O s-o citesc la iarnă, cînd nu mai e de lucru pe afară.
