Mirajul şi realitatea

La începutul anilor ’90, visam la Occident cu ochii deschişi. Cei care văzuseră străinătatea erau puţini, iar poveştile lor îi fascinau pe ceilalţi care nu trecuseră încă graniţele ţării. Primele excursii "afară" se rezumau la tururi nesfîrşite prin supermarket-uri pentru a atinge produsele despre care ştiam doar din coloratele reviste nemţeşti de tip Neckermann. Pe atunci, străinătatea încă mai însemna Coca-Cola, adidaşi şi jeanşi originali. Tot în anii ’90, atunci cînd începuseră să circule zvonuri despre romii care mîncau lebede la Viena şi cînd ne amuzam pe seama compatrioţilor noştri care, turişti fiind, confundau hrana pentru cîini cu un prînz copios, un val masiv de emigranţi a plecat în mod legal spre Canada şi spre SUA. Emigranţii, în special tineri cu profesii tehnice, acei dezamăgiţi de întorsătura pe care o luaseră lucrurile după Revoluţie, erau selecţionaţi pe baza unor dosare şi a diplomelor obţinute în ţară. Odată ajunşi în noua lor patrie constatau că studiile nu valorau aproape nimic şi că erau nevoiţi să o ia de la capăt. Noi mituri despre străinătate - cum ar fi cel al "spălătorului de vase" - prindeau contur, iar diferenţa dintre aşteptările lor şi realitate era de cele mai multe ori şocantă. Mulţi au rezistat şi s-au adaptat, cu timpul şi-au echivalat studiile şi au început să lucreze "pe meserie", recăpătîndu-şi, de pildă, statutul de "domn inginer" pe care îl aveau în ţară. Cîţiva s-au întors, nepricepînd nimic din toată această experienţă, decît că nu le mai merge bine nicăieri. După anul 2000 şi odată cu ridicarea vizelor şi cu aderarea la UE, emigraţia s-a transformat treptat în migraţie. La început plecau "creierele", pentru totdeauna (iar muncitoarele de la APACA încă mai strigau pe străzi: "Nu ne vindem ţara!"), cu timpul au început să plece "pălmaşii" pentru o perioadă de timp limitată, cum ar fi un sezon de cules fructe. Astăzi, printre tinerii care obţin burse în străinătate, tendinţa este de a se întoarce. În schimb, cei care pleacă "la muncă" îşi formează un nou mod de viaţă. Le place mai mult acolo, însă trimit bani aici. Vin în concedii pentru a-şi vedea rudele şi pentru a mai pune încă o cărămidă la noua lor casă în care nu se ştie dacă vor locui vreodată. Într-o lume în care graniţele nu mai înspăimîntă pe nimeni, toată această perpetuă "navetă" nu mai are nimic neobişnuit. Faptul că te duci pînă la Paris nu mai reprezintă o "realizare" în sine. Nu te mai aşteaptă nimeni cu flori şi cu şampanie la aeroport atunci cînd te întorci. Nu mai simţi privirile invidioase ale vecinilor. Şi nimeni nu te mai angajează pe loc, dacă ai fost la o şcoală de vară la Londra. Relaţia mea personală cu străinătatea s-a înfiripat tîrziu, adică în urmă cu doi ani, cînd am fost la un workshop la Bruxelles. Primul contact va rămîne în memoria mea drept unul năucitor. Obişnuită să văd totul în tonuri de gri, brusc mi-au explodat pe retină culori stridente. Obişnuită să-mi fie frică pe stradă şi de umbra mea, am descoperit pe străzile lor gesturi mărunte pe care le ştiam doar de prin filmele americane: cum ar fi politicoasa ridicare de jos a monedei de 1 eurocent care tocmai ţi-a căzut din buzunar. Înclin să cred că, pentru un român care nu-şi doreşte să facă depresie, străinătatea este încă obligatorie, cel puţin o dată pe an. Poate funcţiona ca o gură de aer proaspăt, după un îndelungat exerciţiu de ţinere a respiraţiei la mari adîncimi. Adevărul este că nu a sosit încă momentul în care să ne simţim bine la noi acasă. Lucrurile se mişcă, schimbările se văd, mai rămîn însă detaliile care îţi strică tot cheful. Aş dedica această temă celor care nu vor ajunge niciodată în străinătate, cum ar fi bunica mea de 89 de ani, care nu a văzut nici măcar marea. Şi memoriei acelora care au ajuns, într-adevăr, în străinătate, însă singura lor dorinţă era aceea de a se întoarce acasă. Cum a fost bunicul meu care a văzut Germania ca prizonier de război. ( A. P. )