Ministrul şi măturătorul
La începutul lunii septembrie am plecat împreună cu Alina în concediu în Croaţia, cu trenul. Am pornit din Timişoara, am trecut prin Budapesta şi ne-am continuat traseul pînă pe malul Adriaticii, în Split. Prefer oricînd o călătorie cu trenul uneia cu autobuzul, cu avionul sau chiar cu maşina, iar căile ferate " mai degrabă decît şoselele " mi se par în continuare o dovadă a civilizaţiei şi un etalon al ei. Gările, liniile ferate, trenurile " mai ales trenurile, lumi în sine, comunităţi provizorii, dar pline de farmec " spun mai multe despre o cultură decît şoselele, teritorii ale individualităţii şi izolării în gogoaşa propriului vehicul. Sînt multe semne relevante pentru gradul de dezvoltare al unei ţări, dar starea căilor ferate mi se pare unul foarte limpede şi încărcat de semnificaţii. Felul în care o ţară administrează o asemenea reţea vie şi teribil de complexă, cu orare şi trenuri de toate tipurile, cu milioane de navetişti, călători ocazionali, turişti şi angajaţi, cu gări, vagoane, locomotive, bariere, cantoane, cu muncitori calificaţi şi operaţiuni de coordonare şi întreţinere complexe, felul în care o ţară reuşeşte să dezvolte şi să întreţină un asemenea univers în mişcare e ilustrativ pentru nivelul de civilizaţie şi de bunăstare al acelei ţări. Dacă vrei să înţelegi în ce fel de ţară te afli, călătoreşti cu un tren obişnuit, treci prin cîteva gări obişnuite şi o citeşti imediat. Ori de cîte ori am călătorit cu trenul, mi s-a părut că trenurile din Europa de Est au ceva în comun: chipurile şi atitudinile călătorilor şi ale conductorilor sau impiegaţilor, gările, vagoanele. Cu diferenţele de rigoare, desigur " dar nu atît de mari încît să-mi provoace un şoc cultural. Ceva-ceva îmi spune mereu că sînt încă în "lumea mea" estică, non-occidentală, chiar dacă trenurile sînt mai curate, gările sînt proaspăt renovate sau vagoanele au spaţiu pentru biciclete. Gara Budapesta Keleti, de exemplu, dincolo de arhitectura superbă, de sfîrşit de secol XIX, e departe de a fi una impecabilă, curată şi bine organizată, cum sînt gările occidentale (sau cum ne imaginăm că sînt gările occidentale). E drept, era în renovare, aşa că peste tot plutea un anumit aer de provizorat. La ieşirea de pe peroane diverşi cetăţeni te invitau să joci cu ei şah (pe bani) la capătul de linie. Mai încolo, o cafenea cu aer de birt de cartier adună o faună din cea mai diversă. La bagaje de mînă un bărbat masiv şi sigur pe el, care ştie vreo două cuvinte româneşti, reuşeşte să ne facă să plătim patru ore, în loc de trei (cît ar fi fost corect), dar ne dă un bon doar pentru o singură oră. Ne dăm seama abia mai tîrziu şi rîdem mînzeşte: e "de-al nostru". Pe tabela de afişaj trenul de Split e anunţat mai întîi la o linie, apoi, cu un sfert de oră înainte de plecare, e anunţat la alta, iar călătorii fug între un peron şi altul. Din pricina încurcăturii şi (cred) ca să nu lase pe cineva pe peron, trenul porneşte cu vreo zece minute întîrziere. Uite, se mai întîmplă şi la ei. Şi atunci ce ne deosebeşte? Fiindcă ne deosebeşte ceva, evident. În cazul ăsta particular, ce deosebeşte " să zicem " MAV-ul maghiar de CFR sau SNCFR? Cred că, pentru început, o deosebire ar fi raportul dintre ceea ce merge bine şi ceea ce merge prost. "La ei" se mai întîmplă şi să meargă prost. Lucrurile se repară din mers. "La noi" mai merge şi bine, dar lucrurile se degradează din mers. Şi, inevitabil, marea diferenţă e dată de direcţia în care merg lucrurile. Cum mă uitam pe ferestrele trenului ce mergea liniştit pe lîngă lacul Balaton, am văzut din loc în loc kilometri întregi de terasament jupuit de linie şi de traverse. "Uite că dezafectează liniile! Deci şi la ei..." m-am gîndit cu tristeţe de iubitor al căii ferate. Numai că nu era aşa: nu le dezafectau. Le schimbau. În Ungaria se înlocuiesc zeci de kilometri de cale ferată. În multe gări muncitorii lucrau la schimbarea pavajului de pe peroane sau la renovarea clădirilor. Peste tot vedeam gări şi halte cochete, proaspăt zugrăvite, cu peroane curate şi frumos pavate şi mai ales cu flori " multe flori pretutindeni: în vaze de piatră, atîrnate deasupra peroanelor, la ferestrele clădirilor. M-am gîndit apoi la nenumăratele halte dezafectate din România, clădiri solide, de cărămidă, care se năruie încet-încet. Le ştie oricine a circulat în ultima vreme cu trenul: nişte clădiri gălbui şi scorojite, cu tocurile uşilor şi ale ferestrelor smulse, cu acoperişul golit de ţiglă sau chiar pe jumătate prăbuşit. Liniile nu se mai repară decît cînd dă Domnul, iar atunci cînd deraiază cîte un tren, se caută vinovaţi din afară: hoţi sau sabotori. Sute de cantoane de cale ferată au fost dărîmate, sute de bariere au fost desfiinţate, iar la trecerile la nivel s-au înmulţit accidentele mortale " fiindcă şoferii sînt neatenţi, da, dar şi fiindcă nu mai are cine să-i împiedice să intre de pe şosea direct în calea trenului. În alte ţări, pentru accidente de genul celor petrecute pe liniile ferate româneşti, miniştrii Transporturilor şi-ar fi dat imediat demisia de onoare. În limba română însă o asemenea sintagmă a devenit ininteligibilă " şi nu cred că substantivul "demisie" este cel care ridică probleme de sens. "Onoare" a devenit un cuvînt incomprehensibil. La întoarcerea din Croaţia, am ajuns noaptea tîrziu, pe la zece şi ceva, în gara Arad. Un angajat al CFR mătura peron după peron. A intrat în vorbă cu noi şi ne-a spus, printre altele, cum s-au făcut disponibilizări peste disponibilizări, astfel încît au rămas doar doi angajaţi la curăţenie " într-una din gările mari ale ţării. Apoi a venit trenul, am urcat în el, s-a făcut ora de plecare şi... trenul n-a plecat. A mai stat vreo jumătate de oră. Alina a coborît furioasă şi obosită (eram pe drum de peste treizeci de ore). Voia să afle ce se întîmplă. Politicos, cu o voce aşezată şi cerîndu-şi scuze, conductorul i-a spus că aşteaptă un alt tren " dinspre Deva, mi se pare ", care aducea, printre altele, oameni care voiau să ajungă la Timişoara, iar trenul nostru era ultima lor legătură pînă a doua zi dimineaţa. Am înţeles: nici mie nu mi-ar fi plăcut să rămîn opt-nouă ore într-o gară doar pentru că am pierdut unica legătură. Mai ales că trenurile sînt tot mai puţine şi mereu se mai anulează cîte unul. Aşa merge treaba, mi-am zis. Undeva, la un nivel înalt, se plimbă declaraţii şi se fac afaceri pe spinarea statului. Eterna lamentaţie "Nu sînt bani!" nu împiedică înalţi funcţionari din minister sau şefi de direcţii să cheltuie sume imense pentru afaceri dubioase pe bani din buget. Între timp angajaţii obişnuiţi se străduiesc să menţină sistemul în funcţiune atît cît se poate, fiindcă de el depinde şi supravieţuirea lor. Din motivul ăsta, sistemul de căi ferate, atîta cît a mai rămas şi aşa cum a mai rămas, e în realitate al lor: ei trăiesc din el şi prin el. Miniştrii, secretarii de stat, funcţionarii de la ministere şi direcţii sînt doar nişte etichete vagi şi interşanjabile. De aceea, între ministrul Transporturilor şi măturătorul Gării, îl prefer pe cel din urmă. El măcar are habar de ceea ce face.
