Mini-narațiuni media
Fricile se inventează ca să putem suporta angoasele măreţe din spatele lor, aşa au spus oamenii mai deştepţi decît mulţi dintre noi. De exemplu, în Evul Mediu omoram temători cîteva vrăjitoare ca să mai scăpăm de frica de ciumă. Ca să poată rezista, o comunitate îşi inventează tot felul de mini-naraţiuni, uşor de recitat în cafenele, printre prieteni, în familie cînd sîntem strînşi în jurul unui caltaboş. Media nu funcţionează altfel. Iar în ultimul an am avut tot felul de tentative de inventare a unor frici pentru evitarea altora cu adevărat mari, cu adevărat periculoase.
Frica de revoltă a fost una dintre poveştile majore ale anului. Presa anti-putere a construit din răsputeri o ficţiune a răzmeriţei populare împotriva măsurilor de austeritate impuse de Guvern, FMI şi cine s-o mai fi găsit. S-a dovedit a fi în prea mare măsură o poveste – frica se alimentează cu zvonuri, dar zvonurile puternice trebuie să ţină de o fărîmă de real. Frica nu e acelaşi lucru cu foamea. Cei care au ieşit în stradă erau oameni care încă mai aveau un job cît de cît. Poate suna cinic, dar erau nişte privilegiaţi, spre deosebire de mulţi alţii paralizaţi într-un sistem neechitabil de distribuire a muncii (cei din mediul rural, cei care n-au lucrat vreodată cu carte de muncă şi n-au luat vreodată şomaj etc.). Aşadar, fricile propuse în principal de Antena 3 şi de Realitatea s-au dovedit doar un soi de reality drama cu audienţă bună, dar fără urmări.
Explicaţia ar putea fi inclusiv etimologică. Tot în Evul Mediu, în franceză răzmeriţele, răscoalele se mai numeau „effroiz“ (scrie Delumeau), adică spaime. Presa a inversat sensul explicitării: spaimele înseamnă revolte; e de ajuns o spaimă că o putem nota deja drept „revoltă“. Frica de răscoala maselor este o pseudofrică, iar guvernanţii (mă refer şi la guvernanţii europeni de care toată lumea uită) au ştiut s-o aprecieze corect: se poate face cam orice în Est. Frica de comunism a fost poezia recitată în continuare de un anumit cor mediatic de intelectuali proguvernamentali şi anul acesta. Cucerirea TVR-ului de către preşedinţie a adus la televizor nu doar jurnaliştii care s-au comportat exemplar pro-băsescian la alegerile din 2009, ci a propus şi scheme ştiute de construire a unor frici inutile. Poate cea mai aiuristică a fost frica imediat-post-mortem de Adrian Păunescu. Pe cît de penibilă a fost exploatarea tabloidală din privat, pe atît de comic-fioroasă a fost judecarea poetului la postul public. Frica de comunism este mini-naraţiunea puterii, singura cu oarece note media-intelectuale.
Frica de nou este iarăşi o constantă în rîndul comunităţilor închise şi puţin evoluate. Presa din România nu s-a dezminţit, fie ea pro- sau anti-guvernamentală. Cu destulă timiditate au fost abordate teme ultrasensibile cum ar fi relaţia cu băncile, cu Vestul, cu FMI, cu Franţa şi Germania. Toate aceste teme noi în spaţiul public românesc s-au sfîrşit cu un pas înapoi. Dacă ar fi să iau exemplul Ordonanţei 50, care viza relaţia bănci-clienţi de acum încolo, am vedea cum ceea ce părea a fi o explozie mediatică s-a terminat cu o ştire mică şi sfrijită cum că, după lupte seculare, un deputat al puterii a depus amendamentul care scotea din joc creditele în derulare. {i gata. A trecut de comisii. Frica, atunci cînd în sfîrşit putea deveni o frică serioasă cu unele consecinţe la fel de serioase, a dispărut discret de la televizor şi de pe site-urile de ştiri.
Frica de moguli a mers în continuare cot la cot cu frica de Băsescu. Amîndouă la fel de futile. Preşedintele însuşi pare să conducă un trust media din ce în ce mai dezvoltat (are mogulaşi şi tot felul de purtători de cuvînt). Mogulilor li s-a dat apă la moară chiar de opoziţia însăşi, pentru care apariţia la televizor pare a fi vitală pentru nişte politicieni care nu înţeleg importanţa momentului pe care îl trăiesc (a se vedea recenta alianţă Crin Antonescu – Dan Voiculescu).
Astfel de frici de camuflaj, mici manipulări uşor de deconstruit, au însă efectul dorit, paralizant. Unele societăţi primitive credeau că frica îi poate răpi sufletul unui om, lăsîndu-l dezgolit, fără vlagă, fără forţă. Dacă mă uit la dezbaterile publice, aş spune că mecanismul a funcţionat cu succes. Angoasele enorme, cele din spatele fricilor mediatice construite pe genunchi, rămîn subiecte secundare: se clatină reperele principale UE, euro, Franţa care dă afară romii din ţară, Ungaria care bagă presa în cutie etc. La vest de noi nu mai e Vest. Nu ne mai putem practica discursul simplu „noi sîntem retardaţi, trebuie să ajungem să fim ca ei“. Deci ce ne facem de aici înainte, încotro? Nici măcar nu ne mai putem linişti cu ocara obişnuită „sîntem mai proşti decît ei, asta e“.
Mai puternice decît frica de nou (de criticile noi, de întrebările noi), decît fricile inventate de media, au fost discursurile de autoînvinovăţire. Noi am plătit şi plătim excesul anilor 2005-2007, au spus-o toţi de la Isărescu, pînă la preşedinte. Asta vine pe lîngă vina secretă a tuturor de a fi fost comunişti, deci de a ne afla în imposibilitatea de a înţelege piaţa liberă. {i vina a tot mers mînă în mînă cu frica. „Sîntem vinovaţi că am trăit bine în 2007 şi nu am plătit destul pentru asta“ e doar vîrful icebergului. Ca să nu mai vorbesc de poezia incredibilă a puterii care ne-a acuzat pe toţi că sîntem lipiţi de un „stat asistenţial“ – că drepturile noastre (educaţie şi sănătate gratuite, pensionare etc.) ar fi cele care epuizează bugetul şi nu reţelele lor clientelare. Dar efectul nu e deloc de neglijat: avem de-a face cu un transfer al fricii cu potenţial exploziv de la nivel de mase, clase, categorii, bresle, la o frică individuală, preacuvioasă, timidă, fără consecinţe. Frica ziaristului de a nu-şi pierde jobul s-a completat păgubos cu frica de lume a cititorului sau telespectatorului. Anul mediatic 2010 a fost povestea a două frici individuale meschine: frica din spatele şi din faţa ecranului.
Costi Rogozanu este ziarist şi scriitor.
