Mîndria de a fi român şi agonia monumentelor istorice
Nu mi-au plăcut niciodată blocurile. Cu ferestrele lor croite la fel, cu oamenii croiţi la fel, chiar şi respiraţiile croite la fel. Naşterile şi morţile, copiii şi bătrînii croiţi la fel. Ar trebui pentru asta să-mi aduc aminte de clădirile de locuinţe din copilăria mea, de Cartierul Drumul Taberei, de Sandu care-şi bătea nevasta, cu fereastra larg deschisă, fix sub ochii mei, în apartamentul din blocul vecin. De canalele din spatele blocului, acoperite cu grilaje mari, din beton, pe unde alergau în voie şobolanii şi unde noi, copiii, ne mai prindeam din greşeală laba piciorului, ca să ţipăm, mai apoi, mai mult de oftică decît de durere. Sau poate că ar trebui să-mi amintesc de centrala din capătul blocului de unde ieşeau, în fiecare zi, la 4 după-amiază, muncitori beţi morţi, pe care noi îi făceam răspunzători de întreruperea curentului electric. Ei bine, pe vremea aceea, visam să locuiesc în centrul Bucureştiului. Văzusem eu odată, cînd mama mă dusese la teatru, că bătrînele din centrul Capitalei, care ieşeau la promenadă pe Magheru, nu semănau cu bunica mea. Că aveau buzele rujate, cercei lungi, fuste negre şi brăţări lucitoare. Că se plimbau şi gesticulau elegant, că îşi aruncau priviri pline de subînţelesuri. Şi am avut atunci certitudinea că acele doamne, căci numai despre doamne putea fi vorba, locuiau în centrul Bucureştiului. Cînd m-am întors în cartierul meu, am descoperit că nu sînt singura care-şi doreşte să locuiască în centru. Mai erau şi Cami, şi Lili, şi Cip, şi Lumi, şi Ciuti. Cristi vroia să plece în America, dar cu timpul s-a răzgîndit şi a intrat în politică. America putea fi, într-adevăr, în caz de forţă majoră, o soluţie. Dar disputa, adevărata dispută, se ducea aici, pe pămînt românesc, fiindcă mai exista încă în noi informaţia genetică a simţului proprietăţii. Comunismul şi colectivizarea turtiseră irevocabil mîndria de a fi român, în interiorul cîtorva generaţii de părinţi, dar pervertirea nu-i atinsese în totalitate şi pe copiii anilor â70. Ca un făcut, Dumnezeu mi-a ascultat vrerea, am ajuns să locuiesc în centrul Bucureştiului, la Armenească, lîngă o clădire de birouri de optsprezece etaje. Zilnic, trecătorii se închină, dar nu ştiu dacă în faţa bisericii sau a clădirii de birouri. Sau poate a băncii, care are sediul la parter. Prin liceu aveam un manual de franceză cu copertă verde şi, pe copertă, un "F" de la "franceză", lung cît pagina. În el, era un text de Anatole France unde se spunea cam aşa: "Je me rappelle que dans mon enfance je regardais tourbillonner une poussi
