Milionul lipsă </p> - <i>cum să eliminăm scandalurile din programele TV</i> -
Se părea ca totul era decis. Zilele alunecau de la sine sub rutina derizoriului. Iar acest derizoriu obtura aproape fără excepţie orizontul canalelor de televiziune. Şi, iată, în Săptămâna Mare, s-a dovedit că drumul nu ajunsese pînă la capăt. Se putea încă mai "mult". Revedeam (la orele după-amiezii) Isus din Nazareth (ultima serie, la PRO TV), ascultam magicele: "Eli, Eli, lama sabahtani!", rememoram cuvintele Apostolului, auzind atît vuietul sfîşierilor lăuntrice cît şi pe cel al întregului univers: "Ci Isus, strigînd încă o dată cu glas mare, şi-a dat duhul. Şi, iată, catapeteasma templului se sfîşie în două, de sus pînă jos, iar pămîntul se cutremură şi stîncile se despicară. Mormintele se deschiseră..." (Matei, 27, 50-52). Exact în acea clipă, supraveghetorii postului de televiziune întrerup filmul şi fac loc reclamelor pentru detergenţi, cosmetice etc. Este un gest (instituţional) ce dă măsura deplinei indiferenţe (ca să nu spun alte, mai grave, cuvinte) faţă de ascultători. Nimic, chiar nimic nu poate opri - oare - metronomul (interesul) financiar al reclamelor? Să fie aceasta unica explicaţie a derapajelor programului TV? Fără îndoială că nu. Şi o dovadă palpabilă că situaţia tinde să scape de sub control este scăderea rating-ului jurnalelor, cu 2-3 puncte faţă de februarie 2007 sau martie 2006. Recent, România liberă sesizează nu doar fenomenul, ci şi posibilele sale explicaţii, iar titlul articolului spune, de la bun început, totul: "Marea plictiseală" - "Cei mai înrăiţi consumatori de ştiri e imposibil să nu se fi plictisit de aceiaşi actori care repetă/recită zilnic aceleaşi atacuri. Faptul că totul a devenit atît de previzibil de la un moment dat încolo produce publicului senzaţia naturală de regurgitare. Or, dacă oamenilor politici nu le pasă de acest fenomen şi-şi văd nepăsători de luptele care nu se mai sfîrşesc, producătorilor jurnalelor lucrul acesta ar trebui să le dea de gîndit şi să caute o reţetă în care gramajul de informaţie cu adevărat utilă publicului să fie preponderent. Marea plictiseală se resimte în audienţa tuturor celor trei posturi şi asta pentru că telecomanda nu mai serveşte la nimic altceva decît la închiderea televizorului". Cele trei posturi sînt PRO TV, Antena l şi TVR. O primă soluţie, aşadar, este închiderea televizorului. E ceea ce s-a numit printr-o metaforă (teribilă metaforă!) "milionul lipsă". În Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, ei sînt hikikomori, sindrom/fenomen de patologie socială şi familială cuprinzînd adolescenţi/tineri (77% de sex masculin) care locuiesc închişi în casă/cameră, timp de luni/ani, refuzînd comunicarea cu familia/prietenii şi acceptînd-o doar pe cea cu/prin Internet. Video-copilul (Giovanni Sartori, Homo videns. Televizione e post-pensiero, 1997; trad. rom., Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune, Editura Humanitas, 2005) rămîne expulzat în trecut, el cel format de televiziune şi neavînd, în consecinţă, îndemînarea folosirii abstracţiunilor, întrucît "televiziunea produce imagini şi anulează conceptele". În schimb, Internetul învinge în rîndul celor activi care resping soluţiile de-a gata în favoarea dialogului, a spiritului creativ/creator, cu disponibilităţi în cultivarea abstracţiunilor. Cu riscul de a pierde simţul realului, de a nu mai şti să traseze graniţa adevăr/fals, real/imaginar. Un risc? Mai degrabă un drog, drogul lumilor imaginare pe care îl cunoaştem atît de bine, şi pe el şi uluitoarele lui înfăţişări, încă din vremurile cînd Internetul nu era nici măcar un cuvînt sau o noţiune, nici măcar un gînd. "De ce ne îngrijorează - se întreba Jorge Luis Borges în Magii parţiale în Don Quijote -, de ce ne îngrijorează faptul că harta este inclusă în hartă şi o mie şi una de nopţi în cartea O mie şi una de nopţi? De ce ne îngrijorează că Don Quijote e cititor al lui Don Quijote şi Hamlet spectator al lui Hamlet? Cred că am găsit cauza: asemenea inversiuni sugerează că, dacă personajele unei ficţiuni pot fi cititori sau spectatori, noi, cititorii sau spectatorii acesteia, putem să fim ficţiuni." Ficţiune, joc secund, Second Life. Un vast teritoriu digital construit de rezidenţii săi. Un fel de Cetate a soarelui cu 5.288.311 de autori la 6 aprilie 2007. Brand: imaginează şi creează propria ta lume. La FAQ: "Ce e second life? Cînd voi putea avea o bucată de pămînt acolo? E adevărat că pot avea propria mea insulă?". Viaţa reală şi imaginile vieţii reale proiectate pe micul ecran sînt, astfel, puse între paranteze. În zare, nu foarte departe totuşi, se anunţă o lume "nouă", ce are însă urgentă nevoie de reglementări specifice, cum semnalează şi Anca Scarlat în "Dubla personalitate şi traficul artificial" (Jurnalul naţional, 10 aprilie 2007) sau, în urmă cu cinci zile, în "Furtul de identitate în lumea www." (Jurnalul naţional, 5 aprilie 2007): o discuţie cu necunoscute voci virtuale şi cunoscuţi ofiţeri de poliţie. Unul dintre ei, dl Virgil Spiridon, şeful Departamentului Infracţiuni pe Internet, ne asigură: "Cum aţi spus, avem pe Internet o lume virtuală, oricine poate zice orice, uneori chiar face ceva, evident că, dacă va încălca legea, va răspunde". Aşa să fie! Sînt teme, aspecte, implicaţii pe care nu avem nici un motiv să nu le punem urgent în discuţie pentru că ele sînt ale zilei de mîine. Cît despre ziua de ieri, aş întîrzia asupra unui gest delicat prin care, în jurul Săptămînii Mari, Realitatea TV a încercat să atenueze pecetea de grosolănie şi derizoriu pe care televiziunile o pun asupra vieţii noastre - cea de toate zilele. O soluţie de ieşire din criză. O a doua soluţie. Nu abandon, nu renunţare, nu însingurare. A nu face nimic schimbat în a face. Negaţia înlocuită cu gestul afirmativ, edificator. Evoc, în consecinţă, cele cîteva, prea puţine, conversaţii normale cu anonimi care chiar au făcut ceva pentru cei din jur (bineînţeles şi pentru sine), la fel, cele cîteva talk-show-uri normale prin tematică şi stil. Nu pot să nu remarc însă că la toate aceste discuţii au participat şi oameni de artă şi cultură (în şapte zile, mai mulţi decît în....). Şi cum (nu trebuie să ne mire!) ei au vorbit convingător, autentic, plastic, cu miez, nu cumva este aici o soluţie (palidă - vor spune pesimiştii, strălucitoare - vor adăuga optimiştii) pentru a schimba cît de puţin atmosfera? Îmi amintesc, astfel, de ecoul persistent pe care l-a avut în medii marginale/marginalizate - de a căror opinie ar trebui să se ţină totuşi seama - o iniţiativă îngropată în praful uitării. În anul aniversar Eminescu, PRO TV a difuzat săptămîni de-a rîndul, în fiecare noapte, cinci minute de lecturi/recitări/evocări. Sigur că s-ar fi cuvenit o altă oră de difuzare şi/sau un sistem de reluări. Dar, noi, telespectatorii români ne mulţumim cu puţin. Cu foarte puţin. Ne mulţumim doar cu respectarea legii. Şi, iată, a treia soluţie menită să determine asanarea (metamorfoza) audiovizualului românesc. La îndemîna tuturor: a celor care lucrează în interiorul instituţiilor media, a celor invitaţi la realizarea unor emisiuni, a publicului chemat să fie vigilent, responsabil, activ şi, mai ales, a Consiliului Naţional al Audiovizualului, garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale. În ce crede şi ce apără acesta din urmă? Deschideţi site-ul www.cna.ro şi veţi regăsi acolo marile principii ale lumii democrate: respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, deci pluralismul politic-social, dar şi diversitatea culturală, etnică, religioasă, protejarea culturii şi a limbii naţionale, protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, protecţia minorilor, interzicerea oricărui tip de discriminare sau de încercare de a profita de ignoranţa sau buna-credinţă a cuiva. O "tablă de materii" a unei cărţi de morală practică, semnificativă atît pentru România, cît şi pentru Europa începutului de mileniu trei. De ce atunci teribila îndărătnicie a societăţilor de radio, televiziune, cablu de a nu respecta/pune în practică asemenea principii? Vă invit din nou să citiţi site-ul CNA. În 2006, societăţile menţionate au primit 99 de amenzi (în valoare de 877.500 lei) şi 197 de somaţii, adică, în total, 296 de sancţiuni. O sancţiune de fiecare zi lucrătoare! Iar în afara unor ajustări sau atenuări mai ales la nivel retoric s-a dovedit că efectul lor, în mai toate cazurile, este greu de cuantificat. Sancţiunile revin periodic fără urmări, aşa că vulgaritatea, indecenţa fundamentală, la nivel de normă de comportament, nu doar de gest, violenţa (de gînduri şi limbaj) au fost, în decembrie 2006, cam aceleaşi ca în decembrie 2005. Mă tem că această frază ar putea fi rescrisă şi în decembrie 2007. Un carusel care se roteşte fără urmări vizibile, în gol. Nu pot să nu-mi amintesc de o pagină din "Cartea adolescenţei". Ajuns pe prima planetă a călătoriei sale, Micului Prinţ i se propune, de către Rege, demnitatea de ministru al Justiţiei. Dar nu mai e nimeni aici! Atunci, nu-ţi rămîne decît să te judeci pe tine însuţi, ca un adevărat înţelept. Rămîi! Oricum aud noaptea un bătrîn şobolan. Poţi să-l condamni la moarte din timp în timp şi să-l graţiezi de fiecare dată. Din economie.
