Mihaela ŢÃNŢAŞ <p>Ai grijă de tine pentru că meriţi </p>
- tinereţe fără bătrneţe şi viaţă fără pauze publicitare - Nu sînt mare consumatoare de reviste glossy. Ca şi majoritatea prietenelor mele însă, dacă îmi cade vreuna în mînă o răsfoiesc să văd ce mai e la modă luna asta prin alte părţi ale lumii, ce mai zice horoscopul (în care cred doar pe jumătate şi doar dacă zice de bine), ce mai citesc femeile şi ce reclame au mai apărut - deformaţie profesională, doar lucrez în publicitate de cîţiva ani. Dacă pînă de curînd ne plîngeam cu toatele că "în revistele pentru femei nu ai ce să citeşti" (în afară de tot ce voiai să ştii despre sex, dar nu aveai curajul s-o întrebi pe mama, şi nici prietena ta cea mai bună nu încercase încă), se pare că lucrurile s-au mai schimbat. Revistele pentru femei au început să publice articole cu "substanţă", să se preocupe de literatura adevărată, de ecologie şi alte activisme şi să promoveze vedete de care să fi auzit şi dacă ai trecut de 30 de ani. Cel puţin o parte din paginile cu sfaturi despre sex au fost înlocuite cu sfaturi despre cum să reuşeşti în carieră. Iar din ce în ce mai multe pagini sînt umplute de articole, interviuri şi reclame care se întrec care mai de care în a-ţi demonstra că poţi să rămîi veşnic tînără, frumoasă, slabă şi sănătoasă. Şi nu e doar cazul revistelor pentru femei - ajunge să deschizi televizorul sau mai degrabă un B24 FUN şi eşti asaltat de întreg arsenalul de creme, tratamente, săli de fitness, saune, saloane de cosmetică şi operaţii estetice destinate acestui scop. De unde noua obsesie naţională pentru tinereţe-indiferent-de-vîrstă? Cînd s-a transformat preocuparea noastră de a îmbătrîni frumos, cu riduri de expresie cu tot, în încercarea de a nu îmbătrîni niciodată? Ca-n multe alte cazuri, nici în privinţa asta noi, românii, nu prea putem să ne mîndrim că am inventat ceva (în afară de Gerovital). Obsesia pentru tinereţe e tot de import, iar primele puncte de desfacere pentru produsele pe care le promovează au fost presa, micul ecran şi sălile de cinema. Şi nu mă refer de data asta la poţiunile şi tratamentele magice. Produsul principal al acestei obsesii e noua imagine pe care o avem despre cum ar trebui să arate, să se îmbrace şi să se poarte o femeie de 30, 40, 50 sau 60 de ani. Dacă acum cîteva decenii să ai 40 de ani la Hollywood însemna să fii deja pensionară, iar pe podiumurile de modă ai fi găsit mai greu pe cineva peste 25 de ani cu vreun gram de celulită, în topul celor mai bine plătite 10 actriţe cel puţin jumătate se apropie sau au deja peste 40 de ani, iar capitalele modei au fost invadate din nou de aceleaşi supermodele la care mă uitam cu invidioasă admiraţie cînd eram adolescentă. Şi da, e reconfortant să ştii că o femeie poate să fie foarte frumoasă la 40 de ani - o frumuseţe matură şi sigură pe ea. Pe de altă parte, e confortabil să ştii şi că însăşi Claudia Schiffer are nevoie de creme antirid şi vopsea de păr de nu-ştiu-ce-fel ca să-şi ascundă firele cărunte. De fapt, recunosc, uneori e atît de reconfortant să vezi că supermodelele nu sînt chiar superoameni, încît uit că nu îndrăzneam să mă compar cu ele nici la 20 ani. Dar asta e mai puţin important. Atîta vreme cît unei femei o să-i facă plăcere ca lumea să îi dea măcar cu o zi mai puţin decît are de fapt, tinereţea fără bătrîneţe e o epidemie care nu se stinge uşor. Şi bărbaţi, fiţi atenţi... deşi începe poate mai timid, se ia uşor...
